Deniile de joi şi vineri seara ne cheamă să cinstim Patimile Mântuitorului. Spuneam şi altădată că acestea reprezintă Jertfa supremă a Mielului lui Dumnezeu. El vine smerit şi de bunăvoie la această desăvârşire a iubirii şi, aşa cum remarca părintele Dumitru Stăniloae, prin Patimile Sale, curăţă întreaga fire umană de patimile ei, adică îi dă putere să învingă toate ispitele. Căci păcatul pricinuise coruperea firii, slăbirea puterilor ei spirituale şi, prin urmare, împătimirea ei, o stare de robie a umanităţii de către păcat.

Tocmai de aceea, în ortodoxie, Patimile Domnului şi, în general suferinţa, sunt văzute ca eliberatoare de păcat, atunci când sunt asumate de bunăvoie, din iubire. Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi. Iar odată curăţită firea umană de păcat, ea va fi îndumnezeită în Hristos, pentru totdeauna, prin Înviere. Tocmai de aceea, după ce ne întărim duhovniceşte în Patimile lui Iisus, pe Cruce, Îl vom aşeza, la Prohod, în mormânt, prevestind într-un final, prin cântări, Învierea.

Dar Patimile Domnului, în special Răstignirea Sa pe Cruce, sunt şi rezultatul unei contradicţii absolute şi eterne între două lumi: cea a sfinţeniei şi cea a păcatului. Aceasta se observă în decizia căpeteniilor poporului iudeu de ucidere a lui Hristos, care vedeau în El un pericol foarte mare: ne este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul. Înţelesul rostirii lui Caiafa arhiereul este dublu.

Pe de o parte, aflăm că Hristos era perceput de căpetenii ca un eretic, un hulitor de Dumnezeu, care strica rânduielile religioase ale poporului (de fapt le desăvârşea). Totodată, ei îşi simţeau ameninţate interesele financiare, care transformaseră credinţa în mercenariat religios, în consumism ritualic profitabil pentru şmecherii timpului. Puterea conducătoare, neînsoţită de înţelepciune şi dragoste dusese inevitabil la corupţie (ca să vezi de ce este capabil cineva, oferă-i putere administrativă). Duşmănia faţă de Iisus avea ca fundament decăderea spirituală a unora dintre conducători, dar şi a unei părţi a poporului, manipulat de aceştia. Rezultatul începe să apară în răspunsul apostat al arhiereilor, adresat către Pilat (un alt lider corupt): Nu avem împărat decât pe Cezarul. Este momentul suprem de corupere umană, când jocurile politice ale căpeteniilor, murdărite de trădarea credinţei, judecă nedrept pe Dumnezeu, Cel iubitor şi drept. Finalul (dorit de ei) este condamnarea lui Hristos la execuţie publică prin crucificare, alături de doi tâlhari, ca avertisment pentru oricine va încerca eliminarea corupţiei şi a consumismului aducător de profit. Urmaşii lui Hristos au părut şi ei mari duşmani ai lumii, fiind martirizaţi doar pentru că au avut curajul să propovăduiască demistificarea minciunii, în numele iubirii. Şi astăzi clericii şi credincioşi care propovăduiesc pe Hristos par multora dintre noi nişte duşmani, doar pentru că te doare atunci când afli că ai trăit în înşelare şi minciună. Pare mai simplu să ucizi pe cel ce te luminează, decât să alungi întunericul din tine. Apropo, pentru că pe 2 mai este Ziua Libertăţii Presei, aduc aici cinstire tuturor jurnaliştilor care au fost, sunt şi vor mai fi martirizaţi, fizic sau sufleteşte, pentru curajul şi dăruirea de a sluji adevărului, dreptăţii şi societăţii, devenind astfel, pe diverse trepte, urmaşi ai Martirului Suprem, Hristos. Prin aceştia, presa poate deveni, cum scriam altă dată, o fiică (urmaşă) a Bisericii, care să combată corupţia şi superficialitatea din societate.

Pe de altă parte, vorbele lui Caiafa devin profetice. Prin moartea Sa, Domnul ne oferă puterea de a învia din moartea sufletească a păcatului. Cuvintele rostite de Hristos pe Cruce sunt lămuritoare. Se începe de la Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit? (umanitatea este departe de divinitate), prin Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac (umanitatea este iertată de divinitate) şi se încheie cuastăzi vei fi cu Mine în rai[…] Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu (umanitatea este în comuniune cu divinitatea). Astfel, Răstignirea devine, pentru fiecare din noi, o poartă către Rai. Sf. Ap. Pavel ne încredinţează că a fi desăvârşit înseamnă a ne purta crucea şi a ne răstigni trupul împreună cu patimile şi cu poftele. Altfel spus, creştinismul înseamnă lepădarea mândriei şi egoismului, întoarcerea celuilalt obraz, iubirea vrăjmaşilor şi părăsirea păcatelor. Pare foarte greu, pentru că şi acum, ca şi atunci, este greu a izbi cu piciorul în ţepuşă, adică a te arunca în cea mai grea luptă din Univers, cea cu răul din tine, cu propriile porniri decadente.

Să ne răspundem onest la următoarele întrebări: Înseamnă Sărbătorile pentru noi numai mâncare, băutură şi distracţii (clubbing, paranghelii, bairamuri, carnavaluri, grătare, toate în delirium tremens)? Greu de răspuns „nu”, mai ales cu minivacanţa de 1 mai în plină desfăşurare. Este mielul din piaţă mai important decât Mielul Hristos? Au devenit Sărbătorile prilej de marketing sau shopping (depinde de care parte a tejghelei eşti)? A devenit iepuraşul simbol al capitalismului contemporan? Aşteptăm ca iepuraşul să ne împlinească toate poftele, în timp ce noi nu aruncăm măcar o privire celui sărman şi neajutorat? Am uitat să ne împăcăm cu cei cu care avem dispute sau să ne vizităm măcar părinţii? Este Învierea motiv ca noi să fim în centrul atenţiei pentru a ne satisface toate orgoliile? Ne aruncăm repede, după Sărbători, în zilnica şi obositoarea luptă de gherilă cu aproapele nostru? Aş mai întreba şi de mersul pe la slujbe, dar ar comenta unii că sunt părtinitor şi fac publicitate Bisericii, uitând că însuşi Dumnezeu strigă după omul cel căzut: Adame, unde eşti?… Însă pot adresa şi nouă, slujitorilor Domnului, o întrebare: Ne uităm mai des la banul credinciosului decât la sufletul său; privim mai repede în cutia milei decât pe Sfânta Masă, unde Se Jertfeşte Hristos în fiecare Liturghie?

Pentru orice „da“ de mai sus, Mielul lui Dumnezeu este răstignit de iepuraş, după cum scrie tot Sf. Pavel: ei răstignesc loruşi, a doua oară, pe Fiul lui Dumnezeu şi-L fac de batjocură.

Dacă răspunsul este nu, atunci, în chip fericit, putem citi iarăşi pe Sf. Pavel: Dar v-aţi spălat, dar v-aţi sfinţit, dar v-aţi îndreptat în numele Domnului Iisus Hristos şi în Duhul Dumnezeului nostru.[…]Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume![…] Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu.

(Acest text a fost publicat prima data pe blogul Părintelui Eugen Tănăsescu de pe adevarul.ro)