Vom face precizarea, din capul locului, că nu pledăm pentru acceptarea sau extinderea comportamentul simulant, contrafactual, mincinos. Vrem doar să evidențiem și anumite fațete „acceptabile” ale acestuia, posibile etiologii ale apariției și manifestării conduitei simulante, nu pentru a o justifica, ci pentru a înțelege funcționalitatea ei.

Trebuie să fim de acord că, în anumite momente sau contexte, minciuna se dovedeşte a fi necesară. Ea alimentează, după cum spun unii filosofi, sensul vieţii şi apare ca un antidot la previziunile deprimante pe care omul, vrând-nevrând, le face (mai ales, atunci când nu a ajuns încă la o „axare” valorică, dată, de pildă, de credința în Dumnezeu). Supravieţuirea are nevoie şi de pârghii compensatorii, de autoiluzionare, de „narcotice” imaginative, de „linii de fugă” utopice. Prin minciunile „vitale” se neagă realitatea bolii sau a morţii, se cultivă sentimentele speranţei şi încrederii, se depăşesc piedicile implacabile care marchează fiinţa. Minciuna de acest fel pare a fi o formă ocolită de acceptare a vieţii în „nuditatea” ei, o „împăcare” tergiversată cu propria condiţie, o luare în stăpânire a propriei evoluţii, o faţă bizară a acceptării conştiinţei limitelor.

Minciuna are o coloratură instrumentală. Ea este o cale de împlinire facilă a scopului. Se minte la tot pasul din motive dintre cele mai diferite: din dorinţa de a ataca pe cineva, pentru disculpare, pentru punerea în valoare, pentru escamotarea timidităţii, din nevoia de protecţie, pentru a face plăcere, de a ascunde un adevăr dureros, pentru a apăra pe cineva sau a ne apăra de cineva, pentru a rezista presiunilor şi normelor comunităţii. Minţim pentru ca să rezistăm. Îi minţim pe alţii şi ne minţim pe noi înşine. Ne auto-iluzionăm că nu am greşit, că suntem buni, drepţi şi frumoşi, că suntem sau nu suntem în pericol, că iubim şi/sau nu suntem iubiţi îndeajuns. Minţim în mod conştient, şi, câteodată, inconștient. Minţim din interes sau minţim nemotivat. Minţim candid, cu vădită seninătate şi inocenţă, minţim voit, cu sârg, cu neruşinare. Minţim vinovaţi sau nevinovaţi. Minţim pe faţă, minţim pe ascuns. Minţim prin exagerare, adăugare, inventare, dar minţim şi prin diminuare, omisiune, tăcere. Minţim falsificând, sau minţim... adeverind.

Merită minciuna să fie atât de hulită? Credem că nu. Să presupunem un cadru non-mitomanic de mişcare a agentului pentru înfăptuirea dezideratelor sale. În acest caz, el va trebui să aştepte un context prielnic, ceea ce înseamnă timp, dar, mai ales, va fi nevoit să apeleze la strategii mult mai costisitoare: ameninţare, furt, forţă etc. În  comparaţie cu aceste mijloace, „minciuna - afirmă Guy Durandin - se prezintă, înainte de toate, ca o acţiune non-agresivă”, ca „o economie de forţe, în cursul unei lupte”. Să reţinem, că minciuna ar putea figura într-un viitor tratat al lucrului ...uşor făcut!

Să recunoaştem, apoi, că minciuna nu se află la îndemâna oricui. Ea presupune inteligenţă, uneori chiar geniu. Evidenţiem coeziunea, logica „de fier” a articulaţiilor sale interne. „Se ştie - remarcă Ch. Perelman – dificultatea pe care o are mincinosul în a menține coerenţa universului său fictiv”. Condiţia succesului unei minciuni este dată de consistenţa sa internă. Minciuna vine cu o desfășurare argumentativă mult mai „tare” decât cea conținută de o propoziție  …adevărată. Nu în zadar se spune că o bună minciună  trebuie să fie crezută şi de cel care o vehiculează.

Minciuna este reclamată şi de factorul civilizaţie. În primul rând, pentru că ea presupune o anumită performanţă a gândirii umane. „Eu sugerez - scrie Karl Popper - că momentul când limbajul a devenit uman a fost strâns legat de momentul când omul a inventat o poveste, un mit pentru a scuza o greşeală pe care a făcut-o ... şi sugerez că evoluţia limbajului specific uman îşi are originea în mare măsura în descoperirea unor mijloace sistematice de a nega o ştire falsă, de exemplu o alarmă falsă, şi din descoperirea înrudită a ştirilor false – minciuni - folosite fie ca scuze fie în glumă”.

Dar minciuna mai este o conduită „civilizată” şi din alt motiv. Societatea instituie o multitudine de norme care nu întotdeauna sunt (și trebuie!) respectate în litera lor. Contrafacerile sunt mijloace „elegante” de eludare a normativelor sociale. Într-o societate totalitară, puternic normată, este de aşteptat manifestarea unei rate destul de înalte a minţirii interpersonale, generalizate. Normativitatea, ea însăşi, declanşează, într-un fel, gesticulaţiile mincinoase. Dar marele avantaj al minciunii pentru cel ce minte (dar și pentru cei mințiți) este că acest raport de forţe nu este recunoscut ca atare. Această „revoltă” a mincinosului răstoarnă legea care funcţionează doar pentru alţii. Din acest punct de vedere - conchide Durandin – „minciuna nu este un produs al civilizaţiei, ci mai degrabă un eşec al acesteia, ea nu este o pacoste nouă, ci un derivat al agresiunii originare”. Ea dă seama de faptul că pornirile ancestrale nu au dispărut, ci s-au „repliat” în concordanţă cu cerinţele unei conduite „civilizate”, „rafinate”.

Omul nu mai este pus în situaţia de a încălca explicit regulile comunitare, ci eludează, prin minciună, jaloanele înrădăcinate socio-instituţional, care îi par tiranice, neintrând, totuşi, în conflict direct cu instituţiile ce le promulgă. Minciuna, ca „evaziune cvasi-legalizată”, poate funcţiona ca „supapă de siguranţă” în societăţile bazate pe anomie. Generalizată la scara întregii comunităţi, ea poate „garanta” o funcţionare „acceptabilă”, în măsura în care actorii cei mai importanţi acceptă „regulile jocului”. Am putea avansa chiar ipoteza că o astfel de generalizare asigură o coeziune mai puternică respectivei societăți, comparativ cu o altă societate în care se spune numai adevărul; de regulă, mai degrabă minciuna îi strânge laolaltă pe oameni, decât sinceritatea. Consensul taciturn al ipocriziei conduce la un tip aparte de solidaritate. Că o societate se poate clădi pe minciună, e lucru evident. Rămâne de văzut în ce măsură o atare societate (mai) este de dorit.

Sindromul dosirii, care se învecinează cu minciuna, ia, câteodată, forme dintre cele mai curioase. Multe dintre acţiunile noastre încep sau se consumă în umbră, cât mai la distanţă de vederea lumii. Se pătrunde prin partea „din dos” a lucrurilor şi evenimentelor, şi nu prin „înaintea” lor. În instituţiile noastre se intră nu prin faţă (la propriu!), ci prin uşa din dos sau, cel mult, printr-o intrare laterală. Câte dintre clădirile administrative sau culturale lasă loc uzanţei intrările lor principale? Acestea sunt ţinute pentru ocazii, pentru vizite, pentru personalităţi. Cunosc multe clădiri oficiale - unele chiar şcoli - ale căror intrări principale stau înţepenite ani întregi în lacăte. Se folosesc cel mult intrările de serviciu sau cele secundare. Interesant este faptul că şi indivizii şi-au format automatisme din a se conforma acestei siluiri topografice. Când se vede în faţa unei intrări principale, insul e cuprins de oarece sfială şi chiar panică. Are voie, cu adevărat, să intre prin acel loc? Nu cumva ar fi mai „înțelept” să folosească celălalt traseu? Dacă este interpelat de cineva? El ştie că mai degrabă va avea succes dacă ar ataca problema sau va merge nu direct, ci pe ocolite. (Conducători, lăsaţi porţile principale deschise, iar voi, supuşilor, folosiţi-le şi luaţi-le cu asalt!...).

La limită, minciuna poate încapsula însuşi modul de a fi al fiinţei. Se ajunge la ceea ce se poate numi „omul-minciună”. Acesta este omul inautentic, care acţionează şi trăieşte în falsitate, care se află într-un fals relaţional faţă de sine şi faţă de alţii. Îşi construieşte ţinte supradimensionate şi tinde pompos să le atingă, jucând parada omului important, cu ţeluri înalte sau, de multe ori, a insului, mai mult sau mai puţin, neînţeles, refuzat, marginalizat. Contrafacerea se extinde de la intimitatea prezenţei sale până la afirmarea pe scena comunitară, socială. Sminteala sa existenţială poate fi parţial inconştientă (sunt oameni structural incapabili de altitudine şi amplitudine spirituală) şi, în acest caz, sunt inofensivi, unele gesticulaţii putând trezi milă sau compasiune, dar sunt dese situaţiile când falsitatea este căutată şi folosită în mod conştient (în cazul ipocritului, făţarnicului, vicleanului, perfidului etc.), situaţie ce trebuie demascată şi blamată. Omul „cu două feţe” se întâlneşte, mai ales, printre cei „cu carte”, care au urmat un program parţial de instruire. Insul şarlatan este un om cultivat, chiar cizelat, care şi-a apropriat unele pretenţii presupuse de acest statut nobil. Emfaza şi pompa mistificatoare nu prea sunt apanajul analfabetului, al ignorantului, al „sălbaticului”. Aceştia nu par a deţine competenţa escamotării, a dublului limbaj, a nesincerităţii. Sunt direcţi, inocenți, „neciopliţi”. E nevoie de un dram de instrucţie, desigur fără adâncime, care a încetat pe la jumătatea drumului. Dar insul visează la binefacerile …celeilalte jumătăţi!

Ca să conchidem, vom spune că minciuna avantajează pe unii, defavorizează pe alţii, direcţionând beneficiile în chip mai favorabil spre cei ce simulează. Ea nu este creatoare de valori; ea le distribuie altfel!