Toate slujbele dumnezeiești din Biserica Răsăriteană, ca și multe rugăciuni, încep cu invocarea Sfântului Duh: „Împărate Ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului... vino și Te sălășluiește întru noi...”. Noi ne rugăm deci ca Duhul lui Dumnezeu să vină și să Se sălășluiască întru noi. Aceasta nu se întâmplă imediat, ci după îndelungate nevoințe în rugăciune, post, milostenie și trudă; și abia când prin toate acestea, și prin dese lacrimi și suspinuri, se curățește inima, atunci Duhul Se sălășluiește în inimă, ca să îndumnezeiască și inima, și mintea, și voința. Atunci Dumnezeul Cel Preaînalt locuiește în om și lucrează totul în toate.

Mintea, inima și voința reprezintă treimea omului. În sufletul păcătos și pătimaș, această treime nu se află în unitate și în armonie dumnezeiască, ci este dezbinată și lipsită de armonie. În acest caz, omul este ca o casă dezbinată în sine, care nu poate să dăinuiască, ci este sortită să se prăbușească. O astfel de casă a sufletului, nimic nu o poate mântui de la pieire decât pocăința și credința în Evanghelie.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Suta de capete de la Liubostinia, Editura Sophia, București, 2009, p. 27)