La un moment dat, am mers la Părintele Porfirie, însoțit de o persoană bolnavă de SIDA.

Unii dintre prietenii mei, care știau că sunt prieten cu Părintele, mi-au cerut să ajut această persoană bolnavă care era extrem de deprimată. Victima SIDA era într-o formă foarte proastă și dorea să se sinucidă. Când am auzit că dorea să se sinucidă, l-am trimis la un alt preot care era și doctor. Numele lui este Părintele Stamatis. Cel bolnav a mers la acest preot, dar preotul l-a sfătuit să meargă și să-l vadă pe Părintele Porfirie.

L-am dus la Părinte. Bolnavul arăta foarte „lumesc”. L-am lăsat în chilie cu Părintele, cu care a rămas mult timp. Când a terminat, a ieșit din chilie plângând, dar era foarte liniștit, ținând în mână un metanier pe care i-l dăduse Părintele. Plângea, dar nu într-un fel în care să pară neajutorat. Ochii lui erau plini de lumină. Părintele m-a chemat în chilie: „Intrați aici, ca să vă pot vorbi. Ce suflet mi-ai adus? Ce suflet minunat!”.

De la această întâlnire, bolnavul s-a pocăit și trăiește într-adevăr într-un duh de pocăință. L-am văzut de mai multe ori de atunci, în calitate de doctor. Văd că a renăscut. Vizitează mănăstirile. Merge la spovedit. Primește Sfânta Împărtășanie și Îi mulțumește lui Hristos pentru SIDA, fiindcă această boală a devenit prilejul pentru adevărata lui mântuire.