În anul 2000, eram în clasa a X-a la un liceu din Făgăraş. Am venit de ziua Cuvioasei împreună cu nouă colegi de şcoală să stăm la rând şi să atingem sfintele moaşte. Din cei zece, câţiva s-au speriat de mulţimea pelerinilor, de distanţa mare şi au abandonat plecând prin oraş. Doar cinci au rămas la rând, însă puternic încercaţi. Când un coleg s-a simţit slăbit din cauza foamei, Maria, prietena mea cea mai bună, şi-a sacrificat poziţia în rând pentru a aduce mâncare.

Ne-a adus pachetul, dar nu a fost lăsată de gardieni să rămână, pentru că erau unii care încercau câte o diversiune. Aşa că, după 22 de ore de aşteptare, doar trei din zece am ajuns să ne închinăm la sfintele moaşte.

În schimb, Maria, care suferea de epilepsie, deşi n-a avut bucuria să atingă sfintele moaşte, nu a mai avut nicio criză.

Ea avea frecvent astfel de tulburări şi ştia de la medici că nu va putea conduce maşina niciodată, că nu se va vindeca definitiv... Acum are 28 de ani, este soţie şi proaspătă mămică, îşi conduce maşina şi sper să nu uite niciodată minunea ce i s-a întâmplat.

Când povestim altora, dat fiind faptul că nu avem argumente ştiinţifice, nu ne cred şi dau vina pe coincidenţe. Doar noi ştim că Sfânta Parascheva a ajutat un om cu bune intenţii, un altruist greu încercat, care nici măcar nu s-a atins de sfintele moaşte.

Aurelia, Sibiu

(Binefacerile Sfintei Cuvioase Parascheva, vol. 3, Editura Doxologia, pp. 76-77)