Cateheza 6

Că trebuie să ne umplem de bună mireasmă prin însușirea virtuților

Frați și părinți, la Învierea lui Hristos și făptura lepădând întristarea iernii ca o moarte, înflorește iarăși, ca și cum ar prinde din nou viață. Și vedem pământul odrăslind verdeața ierbii, pomii înfloriți, animalele sărind, marea îmblânzită, toate schimbate în mai bine. Dar pentru care pricină spun eu acestea? Fiindcă dacă cele neînsuflețite și necuvântătoare astfel sunt strălucite și astfel sunt înfrumusețate prin strălucitoarea Înviere, cu cât mai mult suntem noi datori, cei cinstiți cu cuvântul și cu chipul lui Dumnezeu, să strălucim prin viața noastră și să ne înmiresmăm cu duhul. Căci bună mireasmă a lui Hristos este cel ce cu adevărat s-a schimbat prin virtute, și mărturisește Apostolul, zicând: Pentru că suntem lui Dumnezeu bună mireasmă a lui Hristos între cei ce se mântuiesc și între cei ce pier: unora, adică, mireasmă a morții spre moarte, iar altora mireasmă a vieții spre viață[1]. 

Și pe lângă acestea trebuie să spunem și aceea că și Adam mai înainte de cădere era bună mireasmă lui Dumnezeu, strălucit fiind prin nemurire și nestricăciune și ocupându-se cu contemplațiile cele cerești. Pentru aceea, ca o pajiște înmiresmată și cu multe flori el sălășluia în Rai, dând buna mireasmă a virtuților. Dar și Isaac patriarhul mirosind de la Iacov, fiul lui, mireasmă plăcută, zicea: Iată mireasma fiului meu ca mireasma câmpului plin, pe care l-a binecuvântat Domnul adică mireasma împărtășită duhovnicește. Așadar, o, fraților, și noi să dăm bună mireasmă duhovnicească, pe care fiecare să și-o prepare prin amestecul virtuților, ca pe cel mai bun mir cu adevărat. Căci acest mir este binecuvântat. Acest mir este plăcut lui Dumnezeu. Acest mir îi atrage pe îngeri, dar îi alungă pe demoni. La acest mir au alergat în urma lui Iisus femeile, potrivit unui stih din Cântarea Cântărilor. La acest mir să alergăm și noi, prăznuind curat sfânta jumătate a praznicului Cincizecimii care bate la ușă, fiindcă este scris: Iar la jumătatea praznicului Iisus S-a suit la Templu și învăța. Și iudeii se mirau, zicând: Cum știe Acesta carte fără să fi învățat?[2] Dar acestea erau înainte de patimă, dar acum S-a arătat după Înviere și sălășluia cu Sfinții Apostoli, învățându-i pe ei cele mai de taină și mai negrăite, și o, pogorământ negrăit! că după Înviere S-a atins de mâncare, deși sfântul Lui trup nu mai avea nevoie de hrană. Totuși pentru ca Învierea să fie crezută a și mâncat, a și băut și i-a fost pipăită coasta și celor ce credeau că este duh le zicea: Vedeți mâinile Mele și picioarele Mele că Eu Însumi sunt, pipăiți-Mă și vedeți că duhul nu are carne și oase precum Mă vedeți pe Mine că am[3]. Ce spui la acestea, o, luptătorule împotriva lui Hristos? Căci dacă are trup și oase, nu are și putința de a fi reprezentat în icoane [τὸ ἐξεικονίζεσθαι]? Dacă nu-l are pe cel de-al doilea, nu-l are nici pe primul. Dar acum El Însuși mărturisește și despre Sine și despre putința de a fi reprezentat în icoane, în mod tacit. Căci fiecare din cele două se mărturisesc reciproc. Dar iconomahii, cugetând cele asemenea maniheilor, vor lua ca pedeapsă pieirea veșnică[4], precum este scris.

Dar noi, fraților, având cuget ortodox, crezând că Îl putem vedea și venera pe Domnul nostru Iisus Hristos în icoană, să arătăm o viețuire curată, fără reproș și fără vină, vrednică de credința noastră. Să nu șchiopătăm în vreuna dintre ele, ci bineplăcând în ambele, să dobândim Împărăția Cerurilor, în Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia fie slava și puterea împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

(Sfântul Teodor Studitul, Catehezele Mici. Cateheza 6, traducere de Laura Enache, Editura Doxologia, 2018, pp. 55-58)

[1] II Cor. 2, 15-16.

[2] In. 7, 14-15.

[3] Lc. 24, 38-39.

[4] II Tes. 1, 9.