Înaltpreasfinţitul Antonie de Suroj, un scriitor duhovnicesc deosebit de iubit în întreaga lume creştină, a scris în timpul vieţii sale numeroase cărţi pline de învăţături duhovniceşti, multe din ele fiind rodul experienţei sale pastorale. În această carte, atorul abordează teme fundamentale pentru spiritualitatea creştină precum: Judecata de Apoi şi pregătira pentru întâlnirea cu Dumnezeul cel Viu, Pilda vameşului şi a fariseului, Pilda fiului risipitor, exemplul lui Zaheu vameşul, Minunea vindecării orbului Bartimeu de către Iisus Hristos, Crucea şi Învierea.

În cele 150 de pagini, grupate în trei părţi („Pregătirea pentru călătorie”, „Călătoria” şi „Scopul călătoriei”) Mitropolitul Antonie de Suroj reuşeşte să transpună cuvântul Domnului în sufletele cititorilor. Iată un fragment scurt dar plin de substanţă din „Reflecţiile” Mitropolitului Antonie de Suroj:

„Trebuie să învăţăm nu doar să-l acceptăm pe aproapele nostru, ci, de asemenea, să ne acceptăm pe noi înşine; avem tendinţa să considerăm prea uşor că ceea ce ne place despre persoana noastră este sinele nostru autentic, în timp ce tot ceea ce noi şi ceilalţi găsesc că este urât în privinţa noastră este doar întâmplător. Eu sunt sinele real, atractiv, împrejurările îmi denaturează intenţiile bune, falsificând tonalitatea celor mai bune impulsuri ale mele. Ne putem aminti cu folos de un pasaj din corespondenţa unui stareţ rus, Macarie de la Optina, luat dintr-un schimb epistolar pe care l-a avut cu un negustor din Sankt Petersburg: „Menajera mea m-a părăsit, iar prietenii îmi recomandă o fată de la ţară pentru a o înlocui. Ce mă sfătuiţi să fac? Să o angajez sau nu?”. „Da, angajeaz-o”, a răspuns stareţul. După o vreme, negustorul îi scrie din nou: „Părinte, blagosloviţi să o dau afară; ea este un adevărat demon. De când a venit îmi petrec timpul cuprins de mânie şi furie, şi am pierdut orice stăpânire de sine!”. Iar stareţul îi răspunde: „Ai grijă, să nu o dai afară! Ea este un înger pe care Dumnezeu ţi l-a trimis ca să te facă să vezi câtă mânie se află ascunsă în tine, mânie pe care menajera anterioară nu a putut să ţi-o dezvăluiască”.

Aşadar, nu împrejurările ne întunecă sufletul, nici nu este vina lui Dumnezeu, cu toate că Îl învinuim tot timpul. Cât de des îi aud pe oameni zicând: „Acestea sunt păcatele mele”, apoi se opresc pentru o clipă ca să-şi tragă răsuflarea şi încep un lung discurs în care arată că dacă Dumnezeu nu i-ar fi lovit cu o viaţă atât de grea, ei nu ar fi păcătuit atât de mult. „Desigur”, spun ei, „eu sunt cel care greşesc, dar ce pot să fac când am un astfel de cumnat, un astfel de reumatism sau când Revoluţia bolşevică m-a afectat atât de mult?” Şi mai mult decât o dată le-am dat să înţeleagă, înainte de a le citi rugăciunea de dezlegare a păcatelor, că pacea dintre Dumnezeu şi om este un drum cu două sensuri, şi am întrebat dacă penitentul este gata să-I ierte lui Dumnezeu toate greşelile Sale, tot răul pe care El l-a făcut, toate împrejurările care l-au împiedicat pe acest bun creştin de la a fi un sfânt. Oamenilor nu le place aceasta şi totuşi, dacă nu ne asumăm responsabilitatea deplină pentru modul în care ne înfruntăm ereditatea, starea socială, pe Dumnezeu şi pe noi înşine, nu vom fi niciodată capabili să înfruntăm mai mult decât o mică secţiune din viaţa şi sinele nostru. Dacă vrem să ne judecăm pe noi înşine corect şi echilibrat, trebuie să avem în vedere persoana noastră întreagă.”