La 15 mai 1778, la cinci zile după ce primise marea schimă sub numele Evtimie, moare la Mănăstirea Putna fostul mitropolit al Moldovei, Iacov Putneanul. A fost înmormântat în pridvorul bisericii voievodale, în mormântul pe care și-l pregătise din vreme, lângă osemintele părinților săi pe care, în calitatea de al doilea ctitor al sfântului locaș, îi reînhumase acolo în 1758.

Mitropolitul Iacov s-a născut la 20 ianuarie 1719 în partea de nord a Moldovei, istoria necunoscând decât numele de călugărie al părinților săi: ieroschimonahul Adrian și monahia Mariana. S-a călugărit de tânăr, la numai 12 ani (24 martie 1731), fiind tuns în monahism de mitropolitul Antonie al Moldovei. La 2 iunie 1736 a fost hirotonit ieromonah, iar la începutul anului 1744 a fost ales egumen al Mănăstirii Putna. La 11 august 1745 a fost hirotonit episcop pentru Episcopia de Rădăuți, păstorind aici timp de aproape 5 ani, până la 13 noiembrie 1750, când a fost ales mitropolit al Moldovei. A păstorit la Iași timp de 10 ani, până la începutul anului 1760 când, nedorind să dezlege blestemul mare pe care îl pusese asupra dării văcăritului, s-a retras din scaun la mănăstirea sa de metanie, la Putna. A viețuit aici încă 18 ani, până când Domnul a chemat la Sine pe evlaviosul, harnicul și statornicul Său slujitor.

Activitatea pastorală a mitropolitului Iacov Putneanul a fost model pentru cei care i-au urmat în scaun. Succesorul său, mitropolitul Gavriil Callimachi, mărturisea acest fapt la scurtă vreme după ce a preluat scaunul arhiepiscopal, cu referire la activitatea tipografică care căpătase un nou avânt în timpul cât Iacov a activat la Rădăuți și apoi la Iași: „Şi de vreme că preaiubitu întru H(risto)s, fratele nostru chir Iiacov proin mitropolit, văzând lipsa şi împuţinarea sfintelor cărţi ce era în pământul nostru, pentru care se nevoia fieştecarele de se aducea trebuincioasăle cărţi cu multă chheltuială de pre la alte eparhii, ci cu toate acestea văzând că nu iaste îndestulare de cărţi, prin a frăţiei sale silinţă au întemeiat tipografie aicea în Sfânta Mitropolie, spre lesnire şi îmbogăţirea cea de obşte. Deci şi noi, ca să nu se strice şi să piară acestu lucru bun şi a toată obştea folositoriu, prin nelucrare şi învechire, şi ca să nu să răsipească şi tipografia pentru nechiverniseala lor [...] am dat în tipariu Evanghelii foarte curate şi bine lucrate [...].” (Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, editate de Ioan Caproşu, vol. VI, p. 429, nr. 474).

Chiar dacă timpul a ascuns sau a risipit numeroase mărturii despre viața și activitatea mitropolitului Iacov Putneanul, cercetătorii Istoriei Bisericii din Moldova, ca și rugătorii de lângă mormântul ierarhului de la Mănăstirea Putna, monahi și credincioși, au recunoscut locul pe care acesta l-a avut ca îndrumător spiritual, cultural și social al credincioșilor încredințați  lui spre păstorire. Cercetători precum părintele Dimitrie Dan, Nicolae Iorga, Nicolae Grigoraș, părintele Mircea Păcurariu au căutat să scoată din filele documentelor date despre viața și activitatea înaltului ierarh. La 200 de ani de la trecerea sa la Domnul, unul din urmașii săi în scaunul mitropolitan de la Iași, mitropolitul Teoctist al Moldovei și Sucevei, i-a dedicat monografia În slujba ortodoxiei româneşti, a năzuinţelor de unitate naţională şi de afirmare a culturii române: Mitropolitul Iacob Putneanul, Mănăstirea Neamţ, 1978. În ultimii ani, la Mănăstirea Putna, pe lângă slujbele de pomenire rânduite de Biserică, amintirea vieții și activității mitropolitului Iacov Putneanul a stat și în atenția cercetătorilor care, în cadrul Centrului de Cercetare și Documentare „Sf. Ștefan cel Mare” și-au propus să găsească noi mărturii despre om și epocă, editând în acest sens importante contribuții științifice la Editura „Mitropolit Iacov Putneanu”.

În cuvântul înainte adresat clerului și credincioșilor din Moldova aflați în stare de înviere, mitropolitul Iacov își îndreaptă privirea spre viața veșnică, pentru care s-a pregătit cu toată responsabilitatea întreaga viață:

„Cele trupeşti sunt pieritoare şi în ţărână se sfârşesc şi mai puţină grijă se cade să avem pentru dânsele, că bogăţiile şi desfătarea lumii nu sunt altceva decât umbre, plăsmuiri, bunătăţi mincinoase şi răutăţi adevărate, care nu aduc altceva fără numai nenorociri şi dureri şi cea mai mare vrednicie şi norocire a lumii este însoţită cu scârbe şi cu suspinări, iar pentru cele netrupeşti, precum este nemuritorul suflet, şi pentru nevăzutele bunătăţi ce sunt făgăduite nouă, se cade toată grija a depune pentru acestea; că Dumnezeu ne-a zidit pe noi ca să ne bucurăm de Dânsul, iar care nu va socoti cum că este făcut pentru Dumnezeu îşi pierde fericirea sa şi se păgubeşte pe sine, ca cel ce-şi închide ochii săi ca să nu vază lumina şi să împiedică şi-şi pierde calea şi-şi câştigă lui-şi piericiune; pentru că fiecare lucru este făcut de la Dumnezeu pentru oarecare săvârşit, precum este focul ca să încălzească, soarele ca să lumineze şi altele aşişderea. Că soarele de n-ar lumina ce ar fi; aşişderea şi omul care s-au făcut pentru Dumnezeu, de nu se va osteni ca să câştige acel mai adevărat săvârşit pentru care s-au zidit, adică pe Dumnezeu, în deşert şi fără nici un folos se osteneşte.” (Cuvânt înainte laPenticostar, Iaşi, 1753).