Brâncoveanu ne-a învăţat de asemeni: aici să murim pentru toate acestea, că toate acestea o dată fiind, sunt realitate minunată pentru care moartea nu înseamnă mai nimic; el ne-a învăţat că moartea este și ea o faptă care încoronează un neam poate mai mult ca însăși viaţa, atunci când este vorba de-o nestrămutată credincioșie și atașament faţă de fiinţa unei comunităţi unite în spiritul jertfei și ispășirii într-un topos cu nădejdea unei patrii. (...) 

Avem nevoie de spiritul nădăjduitor fierbinte, de credinţa și bucuria marilor înaintași. Toate portretele voievozilor noștri ni s-au păstrat pe un fond de aur. Fără acest fundal de aur se retează perspective, îi face oameni fără orizont, acel timpan cosmic fierbinte de rezonanţă, prin care noi putem intra în consonanţă cu inima lor, se dezarticulează. Putem spune că avem o moștenire de aur numai în măsura în care eu însumi, ca om al prezentului, sunt atins de râvna desăvârșirii, a bucuriei creatoare, similară cu cea care i-a animat pe ei. Trebuie să fiu pe măsura trecutului. Ștefan cel Mare, Constantin Brâncoveanu, Matei Basarab sau Mihai Viteazul, Neagoe sau Bălcescu nu sunt oameni de conjunctură, ci desăvârșiţi. Nu le lipsește nimic ca eu să le știrbesc ori corijez statura... Între inima mea și cea a lui Ștefan sau Brâncoveanu trebuie să se deștepte Iubirea, între cugetul lui Horia spânzurat pe roata istoriei trebuie să ardă bucuria certitudinii în veșnicia celui atins de dragostea Patriei nemuritoare. (...)

Cea mai cutremurătoare personalitate a trecutului nostru zbuciumat este Constantin Brâncoveanu, decapitat la Constantinopol pentru credinţa neamului nostru, dimpreună cu cei patru fii ai săi: Constantin, Ștefan, Radu și Matei; faptă fără pereche în istoria noastră. Pe lângă ctitoriile lui, care parcă au ajuns într-o factură autohtonă frumosul pur, pe lângă stilul de viaţă și lucrarea românească rămase de la acest începător de ţară și păstrător de datini, cea mai profundă și mai pilduitoare moștenire este pentru noi jertfa de sine care stăruie cât vor fi veacurile – îndreptar moral al poporului nostru, o pildă uriașă de neatârnare și libertate, de stăpânire de sine, fără frică în faţa morţii, care libertate înseamnă viaţă. Eroică și duioasă este apoi fapta soţiei sale, Maria (printre grecii de altădată s-au găsit bărbaţi care să o ridice în cântare pe nemuritoarea Antigonă pilduitoare peste veacuri), așa Maria Doamna i-a adunat rămășiţele pământești din apele Bosforului și le-a adus în taină să le îngroape în ţărâna Patriei, neștiută de nimeni, ca dușmanii voievodului să nu-i pângărească mormântul. Astfel a fost tăinuit Brâncoveanu în devenita celebră biserica Sfântului Gheorghe cel Nou din București, care, alături de Putna, ce-l păstrează pe Ștefan cel Mare, și Dealu, ce păstrează capul lui Mihai Viteazul, este temelie de aur Patriei noastre. Nicolae Iorga, marele nostru istoric, este cel care redescoperea mormântul domnitorului după inscripţia de pe candelă, aprinsă ca necropolă naţională de acum. Inscripţia spunea: „Această candelă ce s-au dat la Sfântu Gheorghe cel Nou luminează unde odihnesc oasele fericitului domn Io Constandin Brâncoveanu Basarab Voevod și iaste făcută de doamna măriei sale Maria carea și măria sa nădăjduiește în domnul iarăși aiciea să i se odihnească oasele: iulie în 12 dzile, leat 1720”. Aici sunt așezate oasele lui Constantin Brâncoveanu și ale soţiei sale, în această ctitorie din inima Bucureștiului.

(Ioan Alexandru, Imnele Sfinților Martiri Brâncoveanu, Editura Doxologia, Iași, p. 171, pp. 174-175, pp. 176-177)