Mitropolitul nemțean Conon Arămescu Donici și Războiul de Reîntregire

 

Suntem în Anul Centenar, un binecuvântat recurs la memorie, la rememorarea faptelor înaintașilor și o cuvenită reverență față de jertfele celor ce, de-a lungul tumultoasei noastre existențe ca neam, nu au contenit să lupte și să nădăjduiască în împlinirea dezideratului de secole a nației române, Unirea.

Un călugăr nemțean, martor nemijlocit la evenimente majore ale anilor 1918, a fost Conon Arămescu Donici,  un nume  mai puțin cunoscut astăzi, ba chiar  pe nedrept uitat. Cel ce avea să devină călugăr de Neamț a văzut lumina zilei pe 2 februarie 1837, în satul Arămești, comuna Bahna, județul Neamț, fiind copilul preotului satului, Vasile Arămescu. După studiile primare săvârșite în satul natal, și-a îndreptat pașii către cunoscuta chinovie, Mănăstirea Neamț, dovedind o lăuntrică chemare către viața monahală. După câțiva ani de ucenicie, a fost călugărit și apoi, dovedind dragoste față de carte, a fost înscris la seminar. După pentru ani de studii la Neamț, a urmat cursurile superioare ale Seminarului Veniamin din capitala Moldovei. În această perioadă a fost hirotonit diacon și ieromonah. După absolvirea școlii teologice s-a înscris la Facultatea de Litere din Iași, luând licența în anul 1877. Timp de trei ani a fost profesor la câteva școli ieșene. Apoi, în 1880, Iosif Naniescu, mitropolitul ieșean cu viață sfântă, prețuind râvna pentru studiu, dar și dragostea pentru cele sfinte a monahului nemțean, l-a hirotesit protosinghel și l-a trimis cu bursă de studii la celebra Facultate de Teologie din cadrul Universității cernăuțene, pentru a urma cursurile de doctorat.

După cinci ani de asiduă cercetare, s-a întors acasă cu titlu de doctor în teologie. Recunoscându-i și apreciindu-i pregătirea, Mitropolitul Iosif l-a hirotesit arhimandrit, așezându-l în postul de predicator la Catedrala Mitropolitană din urbea ieșeană. De reținut și faptul că, în 1887, Arhimandritul Conon a primit printre alte ascultări chiriarhale și pe cea legată de aducerea la Iași a osemintelor neuitatului mitropolit ctitor fondator al catedralei, Veniamin Costachi, de la Mănăstirea Slatina – Suceava, spre a fi reînhumate în incinta măreței biserici, rectitorită de către Iosif Naniescu și sfințită cu un an mai târziu, în 1888.

Alesele virtuți duhovnicești, precum și calitățile de bun organizator și cârmuitor l-au recomandat pe arhimandritul Conon spre o nouă treaptă de slujire. Astfel, la 6 iulie 1896, a fost hirotonit ca arhiereu cu titlul „Băcăuanul”, stându-i în preajmă binefăcătorului său, Mitropolitul Iosif. În anul 1902, după ce a suplinit scaunul chiriarhal de la Roman, a fost ales episcop al Hușilor, stând la cârma eparhiei timp de un deceniu.

În 1912 a fost ales în demnitatea cea mai înaltă din cadrul Bisericii Ortodoxe Române din acele vremuri: Mitropolit primat al României. Chemat la această înaltă slujire, ierarhul avea să înfrunte vremuri tulburi. Europa era în clocot; după doar doi ani a început prima mare conflagrație mondială la care țara noastră a fost nevoită să participe, urmărind Unirea celor trei provincii istorice românești. Nici pe plan intern lucrurile nu erau mai bune. În sânul Bisericii se duceau discuții aprinse pe seama organizării Bisericii după recenta Autocefalie pe care Patriarhia de Constantinopol i-a acordat-o în 1885. Nu erau bine definite nici raporturile firești ce trebuiau stabilite între instituțiile satului și Biserică. Politicienii, folosind deseori Biserica drept mijloc de propagandă, uzitau în mod brutal de înaltele lor poziții, sucombând viața bisericească prin numeroase imixtiuni.

După cei 75 de ani de viață și experiența acumulată în atâția ani de slujire, bătrânul Conon părea a fi soluția providențială pentru aplanarea acestor tensiuni și regăsirea duhului irenic ce trebuia să domnească în Biserică. Însă escaladarea tensiunilor din Europa și izbucnirea primei conflagrații mondiale a spulberat aceste planuri. Societatea românească a simțit din plin drama războiului. Armata română nu a putut ține piept prea mult atacurilor furibunde ale Triplei Alianțe încât, în a doua jumătate a anului 1916,  pierdea toată Muntenia, inclusiv capitala țării fiind ocupată. Impactul a fost devastator: Guvernul și Casa Regală s-au refugiat la Iași. Dar ierarhii munteni, ca și mulți preoți și călugări atașați de populația oropsită și înfricoșată de noua postură în care se afla țara, au ales să rămână locului, dedicându-se unui misiuni cu totul impresionante – slujirea poporului. Inamicul, însă, avea alte planuri: au început să recurgă la intimidări și amenințări ca vlădicii munteni să-și folosească prestanța morală și spirituală în vederea convingerii autorităților românești refugiate la Iași, pentru a capitula. Episcopul Sofronie al Râmnicului a suferit temniță grea din pricina refuzului de a colabora cu armata de ocupație, iar eruditul vlădică Calist Ialomițeanul de la Argeș probabil a fost îndepărtat mișelește deoarece, neașteptat, pe 17 mai 1917 „a decedat”.

Presiunea uriașă a rămas pe umerii vârstnicului Mitropolit Conon. Semnul că ocupanții erau dispuși la orice faptă pentru a-și putea ajunge ținta a fost bombardarea reședinței mitropolitane, care a fost distrusă aproape pe jumătate. Pentru a evita alte importante distrugeri, gata să le „înfăptuiască” armata germană, Mitropolitul Conon și-a asumat blamul contemporanilor și a istoriei de mai târziu, semnând un mesaj către Armata română, îndemnându-o să capituleze. Damnatul act a fost considerat de autoritățile române dovada trădării Mitropolitului Conon. Abia după încheierea păcii de la Bucureşti, între România şi Puterile Centrale, Mitropolitul Conon și-a recăpătat autoritatea, însă triumful din urmă al Antantei a schimbat situația vlădicului greu încercat, impunându-i-se de către autoritățile de stat să se retragă din înalta demnitate eclesiastică, acuzat de antiromânism.

S-a „refugiat” într-o chilie de la Mănăstirea Cernica, unde a petrecut restul vieții în deplină smerenie și suferință, până când Dumnezeu l-a chemat la dreapta Sa judecată, 7 august 1922, la vârsta de 85 de ani. Câțiva monahi i-au rămas în preajmă și rudele sale de sânge. Aceștia mărturiseau ulterior că bătrânul mitropolit suferea cumplit nu pentru pierderea demnității eclesiastice, ci mai cu seamă din cauza stigmatizării de a fi catalogat trădător de țară, antiromân. Contemporanii vorbeau, însă, de multe acțiuni de binefacere în favoarea Armatei naționale, organizând mai multe colecții de bani, haine și alimente pentru soldații români de pe front. La 28 martie 1918, când Basarabia s-a unit cu România, în Catedrala Mitropolitană, vlădicul Conon a săvârșit o slujbă de Tedeum, mulțumind lui Dumnezeu pentru acest măreț pas în înfăptuirea Marii Uniri. Dacă nu semna împricinatul document, cel mai probabil avioanele inamice ar fi spulberat însăși catedrala și multe alte biserici din București. Rămâne neuitată intervenția dârză a Mitropolitului Conon atunci când nemții au hotărât topirea clopotelor de pe Dealul Mitropoliei, dar și ale multor alte biserici și mănăstiri din Muntenia, urmând a fi transformate în muniție de război. Se cunosc și eforturile Mitropolitului Conon pentru recuperarea moaștelor Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, furate din catedrală de o grupare militară bulgară, la data de 17 februarie 1918. Din telegrama chiriarhului, adresată mareșalului August von Mackensen, guvernatorul militar al României ocupate de germani, se poate observa dragostea ierarhului față de Ortodoxie și românism.

 Multe astfel de fapte cutezante ale suferindului Conon au rămas știute doar de Dumnezeu. Cele care au fost descoperite și așternute spre neuitare în cărți ne zugrăvesc chipul unui ierarh smerit, iubitor de neam și țară. Acum, cunoscând toate acestea, se cuvine să-i cinstim  memoria cum se cuvine, considerând gestul său drept conjunctural, menit să apere patrimoniul eclesiastic din capitala țării.

De la același autor

Ultimele din categorie