Eroul de la Roșia iese la lumină – mărturisire despre jertfa sa

 

Povestea de viață și de jertfă a căpitanului Murărescu a avut șansa de a supraviețui pentru că a fost scrisă, la vremea ei, de preotul ortodox român Tr. Scorobețiu, și el victimă de război, și pentru că un coleg de armată al căpitanului a ținut ca familia acestuia să afle unde își doarme somnul de veci fiul, fratele, soțul și eroul răpus pe front. Deloc întâmplător, povestea a ieșit din nou la lumină în Anul Centenarului ― 2018.

La 27 august 1916 România declară război Imperiului Austro-Ungar. La rândul lor, Germania și Turcia declară război României la 28, respectiv 30 august. Pe 31 august, fără declarație de război (care va fi făcută abia pe 1 septembrie), și Bulgaria atacă România.

Planul de campanie pentru anul 1916 definea obiectivul politic major al războiului ca fiind „realizarea idealului nostru național, adică întregirea neamului, prin eliberarea teritoriilor locuite de români, care se găsesc astăzi înglobate în monarhia austro‑ungară”. Planul prevedea ca Armata Română să desfășoare operații militare pe două fronturi: ofensiva strategică în Transilvania, pe frontul de nord și nord-vest, și defensiva strategică pe frontul de sud.

Cei plecați la război în 1916 nu știu dacă se vor mai întoarce acasă pe picioarele lor sau cu picioarele înainte

Mulți sunt bucuroși și se simt „aleși” să lupte pentru realizarea statului național unitar român; de aceea, fie că n-au nimic sau pe nimeni de pierdut, fie că lasă în urmă părinți, frați, soții, copii, totuși se înregimentează cu inima plină de curaj.

Alții nu prea pricep ce se întâmplă și de ce sunt smulși din bucățica lor de pământ, pe care-o muncesc și de pe care se hrănesc.

Unii, când se văd cu hainele și bocancii de război pe ei, cu arma-n mâini, mai prind curaj.

Cei mai răsăriți la minte își dau seama că lupta cu inamicul va fi inegală, ca dotări și efective de război, însă asta nu le schimbă soarta cu nimic – fac deja parte dintr-un regiment și dintr-un plan mai presus de ei înșiși.

Tânărul Grigore Murărescu, de puțină vreme căsătorit în Buzău, își sărută de adio soția, dă de știre că pleacă la război părinților din Strunga, județul Iași, face o cruce mare și pleacă să fie înregimentat cu funcția de căpitan în Corpul 1 Armată Român, Divizia 13 Infanterie, Regimentul 48.

Corpul 1 Armată român ocupa un front de 55 de km la sud - sud-est de Sibiu, pe aliniamentul Racovița-Avrig-Săcădat-Cașolț-Gura Râului, cu flancurile sprijinite pe Munții Făgăraș, la est, și Munții Cibin, la vest. Divizia 13 Infanterie era dispusă pe un front cu o lungime de 23 km, între Avrig și Dealul Gregori. Forțele diviziei erau compuse din Regimentul 47 Infanterie, Regimentul 48 Infanterie și Regimentul 72 Infanterie, cu câte trei batalioane fiecare.

Căpitanul Murărescu se găsește la finalul lui august 1916 pe frontul din Transilvania, unde se desfășurau operațiunile de apărare a trecătorilor din Munții Carpați. Armata română avea trei obiective principale: oprirea ofensivei inamicului pe frontul din Transilvania, menținerea și consolidarea defensivei pe aliniamentul Munților Carpați și crearea condițiilor pentru trecerea la ofensivă.

Pe 27 august 1916 trei armate române au trecut la atac traversând Carpații Meridionali, după care au intrat în Transilvania. Primele atacuri au fost încununate de succes, obligându-i pe austro-ungari să se retragă, dar la mijlocul lui septembrie germanii au transferat pe frontul transilvănean patru divizii, avansarea românilor fiind oprită. La rândul lor, rușii au deplasat în ajutorul românilor trei divizii, dar acești militari nu au fost aprovizionați corespunzător.

Pe 18 septembrie, trupele germano-austriece din Transilvania, sub conducerea lui Falkenhayn, au declanșat propria ofensivă. Primul atac a fost declanșat împotriva Corpului 1 Armată Român lângă orașul Hațeg. Atacul a oprit avansarea românilor.

Preotul ortodox Scorobețiu, martorul în duh al jertfei căpitanului Murărescu „pe altarul izbăvirii”

În vreme ce căpitanul Murărescu ajunge, împreună cu detașamentele Regimentelor 46, 47 și  48 de infanterie, în zona Daia – Roșia, la câțiva kilometri de Sibiu, preotul român ortodox Tr. Scorobețiu abia fusese deportat de două săptămâni din satul Roșia, urmând ca timp de 22 de luni să fie torturat de jandarmi, care l-au făcut să cunoască „din experiență furiile iadului, care cu ștergerea Ungariei și a Siberiei nu va mai fi atât de îngrozitor nici în cealaltă viață”. Părintele Scorobețiu devine martorul în duh al luptei în care tânărul căpitan se va jertfi pe „altarul izbăvirii”. Impresionat de mucenicia acestuia pentru neam și pentru statul național unitar român, preotul publică mărturia sa scrisă în numărul din 20 aprilie 1919 al Ziarului „Carpați”, scos la Tipografia arhidiecezană din Sibiu. Datorită lui, se păstrează până astăzi firul exact și detaliat al întâmplărilor care altfel s-ar fi pierdut pe veci, călcate în picioare de bocancii inamicilor.

„Am ajuns în mânile jandarmilor, cari în 22 luni m’au făcut să cunosc din experiență furiile iadului”

Așadar, la începutul lui septembrie 1916, Roșia Săsească, aflată la 13 kilometri de Sibiu, se află „între cele mai vechi așezări de sași gospodari, unde ai noștri (români – n.r.) harnici au purtat un crâncen răsboiu al muncii biruitoare de 50 de ani, isbutind să aibă biserică, școală, bancă sătească, înfloritoare gospodării și un larg plan de activitate obștească, urmărit cu stăruință și îndărătnicia țăranului nostru desghețat.

Răsboiul mondial trezea nădejdi indrăsnețe în tainicele cămări ale sufletului, dar vegherea jandarmului hain și misterioasele machinațiuni ale administrației la pândă se îngrijiră din vreme ca ori ce aluzie a șoaptelor «dorului lăuntric» să fie pusă la răvaș și la vreme potrivită să fie înfierată.

Când a isbucnit răsboiul românesc, Sașii din satul întreg, cari și-au simțit povara uneltirilor în contra robilor noștri, au deșertat satul și cu un plan subțire am ajuns în mânile jandarmilor, cari în 22 luni m’au făcut să cunosc din experiență furiile iadului (...). La 2 săptămâni după deportarea mea, s’au ivit în comună detașamentele Regimentelor 46, 47, 48 (condus de căpitan Grigore Murărescu – n.r.) de infanterie românească, primite cu bucurie de cei ce mai rămăseseră acasă. Au căutat pozițiile strategice dincolo de sat, unde au tăbărît germani bavarezi, veniți dela frontul francez și de dincolo de Dunăre, unde din Iulie așteptau gata atacul românesc”.

„Atacul îl conducea căpitanul Grigore Morărescu dela Reg. 48”

Părintele Tr. Scorobețiu continuă să consemneze în detaliu durerile și ororile războiului: „După ce au luat contactul de luptă, Românii pe cari i-a primit populația cu flori și cu haine de serbătoare trimiteau asupra satului ploaie de oțele și de granate, nu pentru noi, ci pentru Germanii cari au despoiat hambarele de bucate, hainele din case, galițele (păsări de curte – n.r.), vitele și liniștea sufletească și nădejdile mîntuirei dela întrevederea cu oastea românească. Timp de 10 zile nu cuteza nimenea să se apropie de casa sa, întocmai ca paserile gonite de uliul răpitor, cari nu mai îndrăsnesc să-și caute cuibul și puișorii mici, părăsiți de groază”.

Urmează bătălia în care căpitanul Grigore Murărescu se avântă pentru a da curaj regimentului său, însuflețit pentru ultima oară de visul statului unitar România: „În dimineața de 22 Septembre, Românii cu o supremă încordare isbutiră a scoate din tranșeele din dealul Dăii pe Germani și-i alungară la o distanță de 3 Km. silindu-i să se retragă în sat, în mare desordine și hotărâți a ceda satul. Atacul îl conducea căpitanul Grigore Morărescu dela Reg. 48. El venea în fruntea năvălitorilor în direcția șoselei județene, care atinge satul Roșia spre Vurpăr. Germanii retrași în sat, în cimitirul evanghelic închis cu zid (este vorba despre Biserica fortificată din Roșia, Sibiu – n.r.), așezară forțe mari și-i luară pe Români în flanc, înainte de a încunjura satul dinspre apus. In Poarta satului, Căpitanul a căzut primind răni mortale în cap și în trup și Românii rămași fără conducător s-au retras în pozițiile vechi, lăsând dușmanului un câmp acoperit cu răniți și prisonieri. In acea zi frontul românesc a fost zdruncinat, după catastrofa dela Turnu Roșu, și s’a făcut retragerea generală”.

„L-a rinduit soartea să însemneze granița de sânge a oștirii românești și vămile deplinei izbăviri a neamului”

Părintele Scorobețiu își continuă mărturia scrisă și ceea ce relatează „respiră” cutremurare. O cutremurare care amintește de evlavia pe care creștinii o aveau la rămășițele pământești sfințite prin mucenicie ale celor care-și vărsau sângele pentru Hristos, în vremea persecuțiilor:

„Nouă, Roșienilor ni-a remas corpul tînăr sacrificat pe altarul izbăvirii, al eroului Grigorie Morărescu, pe care sanitarii l-au transportat în curtea casei comunale și după ce l-au desbrăcat, l-au ținut până cătră seară în casa pustie a lui Simion Avrigean, dus la răsboiu cu 3 feciori. Incălțămintea lui a purtat-o un băiat sas, inelul lui de logodnă, orologiu etc. le-au împărțit paserile de pradă ale Germanilor.

Patru inși: Ioan Vulcan, Ioan Borcea, Ioan Morariu și Iosif Barb i-au săpat groapă în cimitirul ortodox, și prisonierii români cătră seară în 22 Sept. 1916 l-au așezat în mormânt în prezența statului major german, deplâns de ostașii săi ajunși prisonieri, de femeile și copii noștri, cari îi descopereau fața tinără cu pecetea morții și vedeau dăra de sânge din cap.

Sub fereastra casei parohiale erau până în 17 Sept. 1918 patru cruci înfipte la mormânturi proaspete.

Pe una din ele această inscripție: Hier ruhet in Gott (Aici odihnește în Domnul – n.r.) Căp. Grigorie Morărescu, 22 Sep. 1916. In jurul lui trei anonimi, soldați austro-ungari români. Doi ani mamele, cari își deplângeau feciorii căzuți în Italia, Sărbia și Rusia veneau bocindu-se la crucea Căpitanului, a cărui mamă și neamuri nu vor fi știind unde l-a rinduit soartea să însemneze granița de sânge a oștirii românești și vămile deplinei izbăviri a neamului”.

„Am găsit într-un cimitir de lângă șoseaua Sibiu-Roșia, în dreptul chilometrului 9. mormântul eroului căpitan Gr. Murărescu”

Patru ani au trecut din 22 septembrie 1916 până când vestea că Grigore a murit ca erou a ajuns la părinții și la soția lui... Patru ani n-au aflat nimic de el, nu știau dacă să-l treacă-n pomelnic la vii ori la adormiți. Au hotărât cu inimile pătrunse de speranță să-l pomenească la vii și nu voiau în ruptul capului să creadă presimțirilor negre că a fost răpus de inamici. Cei cărora le plecaseră feciorii sau soții la război oricum aveau încă de la mobilizare obraji ofiliți și ochii tulburi de lacrimi... Când se-adunau la câmp ori la biserică, se-ntrebau unii pe alții de vești, de scrisori, plângeau unii pe umărul celorlalți și se rugau la Cel de Sus să-i întoarcă întregi acasă pe cei plecați la oaste. Întregi sau baremi betegi, dar vii...

Părintele Tr. Scorobețiu își continuă mărturia:

„După 22 luni de temniță și de internare(,) în vara anului 1918 m’am re’ntors acasă, am îngenunchiat la crucea Căpitanului și un glas din mormânt părea a-mi șopti, că eroul adormit va învia și la o mândră sărbătoare, de sus din cer va pogori sufletul său peste noi.

Mare ni-a fost durerea când în 17 Sept. o ceată de germani a exhumat osemintele lui și le-au transportat în cimitirul de eroi din Perii de lângă Sibiiu. In dimineața aceia fusesem la câmp și la amiazi, când veneam acasă mă întimpinară copii plăngând: Viorica și Dorina, cari au sămănat flori pe mormânt ș au aprins lumină la Sămbata Morților: «Au dus nemții pe domnu Căpitan,» iar Mircea, cu priceperea lui de copil de 4 ani(,) zise serios: «Nu mai avem băeții căpitan, dar mă fac eu mare și aduc pe căpitanul dela nemți!»”.

Iată ce putere avea și dincolo de moarte, cu moartea pe moarte călcând, jertfa tânărului erou: până și un copil de 4 ani simțise nedreptatea făcută de inamici, prin căpitan, tuturor românilor, și se simțise însuflețit să devină el însuși un luptător pentru restituirea dreptății!

În octombrie 1920 – la un an după ce părintele Tr. Scorobețiu publică mărturia sa –, Căpitanul Alexandru Păun găsește noul mormânt al eroului Murărescu și trimite pe adresa Primăriei din comuna Strunga, Iași, „în vederea familiei Căpitanului Morărescu adresa de față”:

Sibiu, 26 octombrie 1920

Căpitanul Păun. Alexandru

către

Regimentul 48. Infanterie. BUZĂU

Am onoare a raporta următoarele:

 

Vizitând de curând locurile pe unde R.48.I. a luptat în Sept. 1916., am găsit într-un cimitir de lângă șoseaua Sibiu-Roșia, în dreptul chilometrului 9. mormântul eroului căpitan Gr. Murărescu, precum și a sold. Stancu Nicolae cu No. 895, care bănuesc că ar fi tot din R. 48.

Cum familia Cpt. Murărescu nu cred să aibă cunoștință despre aceasta, apelez la onor R.48.I. ca să anunțe părinții numitului erou, cari după câte îmi aduc aminte locuesc în comuna Strunga Jud. Iași.

„Nu i-am deschis pământul părinților, ci inimile noastre, pe cari le-a înălțat, acolo sus, de unde se cârmuește soartea neamurilor”

În pragul Paștilor din anul 1919, Părintele Scorobețiu își încheie mărturia scrisă pentru veșnicie:

„In frică și cutremur l-am așteptat și a sosit jertfindu-și viața tineră, și nu i-am deschis pământul părinților, ci inimile noastre, pe cari le-a înălțat, acolo sus, de unde se cârmuește soartea neamurilor, și de unde s’a pogorît peste noi, când am sfințit Steagul gardei naționale în 15 Ianuarie 1919. De atunci am simțit, că și morții trăesc și au și ei clipe de fericire dincolo de hotarele acestei mult incercate vieți, și nu au lipsă să ne invidieze(,) nici să le pară rău de ce au fost.

Tinerimea din Roșia se pregătește de Paști cu o producție de coruri, din venitul căreia să ridice o cruce creștinească în Poarta Satului, unde a căzut eroul Căpitan Grigorie Morărescu în 22 Sept. 1916.

Tr. Scorobețiu
preot”

Povestea de viață și de jertfă a căpitanului Murărescu a avut șansa de a supraviețui pentru că a fost scrisă, la vremea ei, de preotul ortodox român Tr. Scorobețiu, și el victimă de război, și pentru că un coleg de armată al căpitanului a ținut ca familia acestuia să afle unde își doarme somnul de veci fiul, fratele, soțul și eroul răpus pe front. Dumnezeu lucrează prin oameni...

Deloc întâmplător, povestea a ieșit din nou la lumină în Anul Centenarului ― 2018. Și asta pentru că M. Murărescu (căsătorită Prundeanu), urmașă din neamul căpitanului, nu doar că i-a ținut o lumânare aprinsă – chiar dacă locuiește în Iași, deci departe de mormântul eroului –, ci l-a pomenit toată viața la Liturghie pentru mântuirea sufletului și i-a păstrat memoria vie, păzind ca pe ochii din cap puținele documente originale care atestă bucata de istorie trăită de acest erou jertfit în floarea vârstei. Povestea sacrificiului său sincer și curajos, care a primit de Sus șansa de a fi auzită și astăzi, dă glas și jertfei rămase mută și anonimă a cine știe câtor ostași români dintre cei peste 535.706 răpuși în Primul Război Mondial...

„Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu. Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc.” (15 Ioan, 12-14)

Doamne, odihnește-le sufletele acestor prieteni ai Tăi, binecuvântează jertfa lor pentru neamul și țara noastră și păzește moștenirea pe care acum 100 de ani au plătit-o cu sânge, pentru noi – România.

De la același autor

Ultimele din categorie