Ori de câte ori facem comemorarea unei personalităţi de excepţie a Bisericii şi a neamului nostru, suntem străbătuţi de o acută preocupare de a intui care este modalitatea cea mai adecvată de a aduce în actualitate importanţa celui asupra căruia se opresc reflectoarele cinstirii noastre.

În tradiţia Bisericii Ortodoxe sărbătorile nu sunt simple incursiuni în lumea unor evenimente petrecute în trecut, ci strădanii de a actualiza în viaţa noastră de creştini conţinutul profund pe care îl presupun, în mod implicit, acele momente legate de viaţa Domnului Hristos, a Maicii Domnului şi a sfinţilor. Adică, prin rugăciune şi prin trăire liturgică, noi devenim contemporani cu acele evenimente. Le trăim ca atare, pentru că „timpul” în logica lui Dumnezeu poartă numele veşniciei, în care nu există trecut sau viitor, ci un permanent „astăzi” sau „prezent”.

Nicolae Iorga avea să spună: „comemoraţiile nu învie morţii. Dar ele scot din colţul lor de nemurire, unde arde înaintea lor numai lumina săracă a recunoaşterii noastre din partea celor puţini, chipurile mari ale trecutului şi le aduc, în lumina făcliilor de pomenire, înaintea atâtora cari până atunci sau nu ştiau nimic despre acei oameni sau îi uitaseră”[1].

La comemorarea a 175 de ani (18 decembrie 1846-18 decembrie 2021) de la plecarea în lumea veşniciei a marelui Mitropolit Veniamin Costachi, credem că este absolut imperios să ne întrebăm: prin ce se dovedeşte actual, acum în secolul al XXI-lea, cel care s-a născut „cu cinci zile înainte de Naşterea Domnului, în anul mântuirii 1768, în satul Roşieşti, în acest «Vitleem moldovenesc»” şi a fost „croit ca după înfăţişarea serafimilor, zugrăviţi în biserica satului”[2]?

Citind prefaţa, scrisă de Mitropolitul Veniamin Costachi, la Liturghierul, publicat în anul 1834, instantaneu mintea a zăbovit asupra unei sintagme intens folosite, arhi-analizate şi arhi-interpretate din toate unghiurile, imediat după anul 1989: rezistenţa prin cultură. Inconsistenţa logică a acestei sintagme rezidă în faptul că nu a avut nimic în comun cu ceea ce cunoaştem, suficient de bine, sub numele de rezistenţa din munţi.

Ideea de rezistenţă implică, în mod natural, ideea de opoziţie, consecvenţă în a nu accepta nimic din ceea ce ţi se impune din afară, în general, din partea unui regim totalitar, şi este într-un contrast total cu convingerile tale morale, cu structura ta sufletească. Cu alte cuvinte, rezistenţa coincide cu faptul de a fi într-un război deschis faţă de duşman şi cu faptul de a-ţi pune permanent viaţa în pericol în acest context.

Prin urmare, termenul cel mai potrivit, conform formulei propuse de doamna Ana Blandiana, ar fi „supravieţuirea prin cultură”: „o formă de supravieţuire înţeleasă nu ca acomodare oportunistă şi superficială la mediu, ci, dimpotrivă, ca o profundă subversiune a sistemului prin nerenunţarea la valorile pe care el trebuia, pentru a învinge, să le distrugă. Această supravieţuire prin cultură nu spera să înfrângă comunismul, dar încerca să-i contracareze şi să-i diminueze efectele asupra celor mai profunde celule ale spiritului colectiv”[3].

Păstrând, desigur, doar anumite elemente din această comparaţie, putem afirma că întreg traiectul biografic al Mitropolitului Veniamin Costachi s-a consumat în ardoarea dorinţei ca cei care i-au fost contemporani să se angajeze în efortul de a vorbi o limbă română curată, despuiată de orice fel de influenţe lexicale străine, mai ales de cele din limba slavonă, care, iertată să ne fie asocierea, era un fel de engleză a vremurilor respective.

Întreg conţinutul Introducerii la Liturghierul din 1834 este o pledoarie pentru supravieţuirea culturii şi a neamului prin limba română.

Premisa de la care pleacă Mitropolitul Veniamin Costachi este constatarea tristă că „tălmăcitorii” (traducătorii) din limba slavonă ai cărţilor bisericeşti în limba română „au aflat-o ajunsă  la atâta sărăcie şi stricăciune, uitându-se multe cuvinte ale ei româneşti, şi în locul lor întrând altele streine, mai vârtos serbeşti sau slavineşti, cu prilejul întrebuinţărei acelor limbi, în cât numiţii neavând Gramatica, neavând Lecsicon Românesc, neavând de unde să înveţe regulat limba, s-au văzut nevoiţi a amesteca o mulţime de cuvinte slavineşti, cu carele au stricat forte mult curăţenia graiului românesc, ce avea mai nainte de scrisorea şi cartea latinească”[4].

Echivalentul contemporan al lipsei de „Gramatică” sau „Lecsicon Românesc” din textul Mitropolitului Veniamin Costachi ar putea fi diminuarea drastică a numărului de ore de limba şi literatură română din învăţământul românesc, precum şi existenţa unor „tălmăcitori”, adică prezenţa unor profesori de limba română într-o şcoală care „nu-şi (mai) împlineşte «datoria vieţii sale» (cum ar zice Vasile Pârvan) de a învăţa şcolarul să gândească şi să facă pasul de la gând la vorba meşteşugită”[5]. La un calcul simplu, ne putem dă seama uşor că, de exemplu, aşa cum remarca cineva, „din clasa I până în clasa a VIII-a se pierd până la opt ore. Dacă înmulţim cu 35, numărul aproximativ de săptămâni al unui an şcolar, ajungem la numărul total de ore pierdute –  280 de ore de limba şi literatura română! Având în vedere că la gimnaziu se predau 4 ore de limba şi literatura română pe săptămână, deci, 140 de ore pe an, înseamnă că datorită planurilor-cadru în vigoare, pe durata şcolii primare şi gimnaziale, elevii pierd doi ani (şcolari) de învăţare a limbii şi literaturii române”[6] în comparaţie cu planurile-cadru din anii 2001-2002 pentru acelaşi ciclu şcolar.

Pentru Mitropolitul Veniamin Costachi, limba era un element identitar forte al unui neam şi al unui popor. Orice imixtiune inadecvată şi care nu ajuta la evoluţia naturală a unei limbi, atrăgea după sine o mutilare a acesteia, manifestată prin sărăcirea vocabularului şi proasta întrebuinţare a ideilor.

Dispariţia ei coincide cu dispariţia neamului. Acest pericol îl trăiesc cu maximă pregnanţă şi conştienţă românii noştri din diaspora. Copiii născuţi în afara graniţelor României vorbesc cu mai multă dexteritate limba ţării de adopţie decât limba părinţilor. Dacă se întâmplă ca aceştia din urmă să fie stăpâniţi de complexul că odraslele lor nu vor deprinde, rapid şi sigur, limba ţării unde locuiesc, estomparea elementului identitar lingvistic este pe deplin asigurată. De aceea, este nevoie de mult discernământ şi spirit practic. Un copil care învaţă de mic două sau mai multe limbi străine are toate şanşele să i se dezvolte extrem de amplu capacităţile asociative, care sunt un indiciu de inteligenţă creativă. Aşa cum frumos şi adevărat afirma filologul Irina Petraş, „(com)uniunea neamurilor şi a limbilor nu poate avea sorţi de izbândă decât dacă le facilitează întâlniri şi întrepătrunderi apărându-le totodată graniţele şi unicitatea lor”[7].

Antidotul la această stare de deterioare a sănătăţii limbii române, îl constituie renunţarea la neologismele inutile şi forţate, precum şi întoarcerea la tezaurul fondului lexical depozitat în literatură şi graiul poporului: „Asemenea fel de stricăciune limbei româneşti fac până astăzi cărturarii neînvăţaţi, în cât dacă nu se pune stavilă întrebuniţării cuvintelor streine ne române, precum sunt cele Serbeşti sau Slavineşti, Ungureşti, Turceşti şi altele aseminea, şi dacă în locul acestora nu se vor lua înapoi cuvintele cele adevărate Româneşti părăsite şi uitate, care se păstrează parte prin cărţile şi documentele vechi, parte prin gura poporului, şi dacă nu vom întrebuinţa pe aceste în locul celor streine, precum au făcut tote naţiele ce au voit a se cultiva, apoi se va înpresura graiul naţional din ani în ani până ce va lipsi cu totul, şi prin acesta va pieri Naţia Nostră Română, precum au perit tote naţiele, ce ş-au părăsit limba lor”[8].

La o lectură superficială, cineva ar putea trage concluzia pripită că Mitropolitul Veniamin Costachi ar practica un fel de şovinism sau xenofobie lingvistică. Dimpotrivă. Întreaga sa grijă este direcţionată înspre a scoate ca dintr-o ladă de zestre cuvintele specifice limbii române uitate şi abandonate, iar acolo unde nu există o formă precisă de exprimare a unui obiect sau a unei realităţi, se poate recurge la cuvintele de origine străină: „Aseminea îndreptare ne-am sirguit a face şi în cuvinte întroducând adevărate cuvinte Româneşti în locul celor streine: în loc de Blagoslovenie se pote dice Binecuvântare, Tresfetoe-Trisfinţită cântare, Pravoslavnic-Drept slăvitor, Blagocistiv-Binecinsitor, Oglaşenic-Chemat, Predsfeşcenă-Inainte sfinţită, Pogrebanie-Inmormântare, îngropăciune şi petrecanie, Dvera-uşă, Prestol-Sfânta masă, Cădelniţă-tămâietore, Cădeşte-tămâiază, Zdvezda-Stea, Kopie-lance, Poias-brâu sau încingetr, Rucaviţe-mânecare, Polonoşniţă-Mezonoptică, rugăciune, Utrenia-rugăciunea mănecărei, Vecernie-rugăciunea sărei, Jertva se dicea din vechi şfară, arsură, tămâiere, Norodul-poporul şi altele. Iar civintele ce nu se pot rosti în graiul Românesc mai de cuviinţă este a se ţinea aşa precum le au întâii alcătuitori, adică Grecii precum dicem: Polieleu, Litie, Panahidă, Liturghie, Proscomidie, Antifone, Potiriu, Katapiteazmă, Iconă, Tetrapod, Analogu, Evanghelie, Felon, Epetrahil, Stihariu şi altile asemine, pre care fel de cuvinte ofiţiale, le întrebuinţează şi muma limbei nostre Latina”[9].

Intruziunea cuvintelor nespecifice fondului lexical al limbii române poate fi echivalată cu nişte lanţuri, pe care Mitropolitul Veniamin Costachi le numeşte „împresurătore”[10], care nu îi dau puterea supleţei şi avântul frumuseţii semantice. Sunt exact ca acele cuvinte din limba română a vremurilor noastre, pe care filologii şi literaţii le consideră ca un corp străin în organismul viu al bagajului lingvistic românesc: „ajungem să folosim capabilitate, în loc de capacitate, a disturba, în loc de a perturba, remediale pentru remediere, undeva pentru cândva, zonă pentru domeniu, rezilienţă, în loc de redresare, revenire, expertiză, în loc de experienţă”[11], locaţie pentru loc, target pentru ţintă, job pentru loc de muncă, training pentru antrenament, trend pentru tendinţă, speaker pentru vorbitor, top pentru clasament, hobby pentru pasiune şamd.

„«Ce-ai face în primul şi primul rând, dacă ţi s-ar oferi sarcina guvernării?», a fost întrebat, la un moment dat, Confucius. Răspunsul său a sunat astfel: «Esenţialul este să numeşti corect lucrurile. Dacă denumirile nu sunt corecte, cuvintele nu se mai potrivesc. Dacă cuvintele nu se mai potrivesc, treburile statului merg prost. Dacă treburile statului merg prost, nici riturile şi muzica nu mai pot înflori. Dacă riturile şi muzica nu mai pot înflori, judecăţile şi pedepsele încetează să mai fie drepte. Dacă judecăţile şi pedepsele încetează să mai fie drepte, poporul nu mai ştie cum să se poarte»[12].

De fapt, nu credem că greşim, dacă spunem că degradarea morală a unui popor este direct proporţională cu degradarea limbii pe care o vorbeşte.

O limbă stâlcită atrage după sine şi idei eronate. Iar ideile eronate ne duc la proasta întrebuinţare a lucrurilor, care, conform gândirii Sfântului Maxim Mărturisitorul, un sfânt din veacul al VII-lea, este  un delict moral: „păcatul este întrebuinţarea greşită a ideilor, căreia îi urmează reaua întrebuinţare a lucrurilor”[13].

Situându-ne într-o eră a mediilor digitale, când seva cuvântului este vlăguită şi comunicarea dintre noi tot mai anostă, tot mai sacadată, fragmentată şi lipsită de consistenţă spirituală, se impune să luăm aminte la semnalul de alarmă pe care îl trăgea Mitropolitul Veniamin Costachi în anul 1834: să avem grijă de limbă, pentru că în felul acesta avem grijă şi sănătatea morală neamului şi a poporului nostru.