Fiecare sfârşit de Făurar ne readuce în memorie personalitatea uriaşă a ierarhului şi patriotului român, Mitropolitul Visarion Puiu. Într-o zi de 27 februarie, acum 135 de ani, s-a născut la Paşcani cel ce va deveni unul dintre cei mai de seamă arhierei ai Bisericii noastre din perioada interbelică. Şi tot într-o zi de sfârşit de Făurar, 21, acum 68 de ani, aceluiaşi ierarh i se stigmatiza viaţa cu o nedreaptă sentinţă de condamnare la moarte în contumacie, acuzat de crime de război. S-au scris multe despre greu încercatul vlădică. Chiar şi acum, după 50 de ani de când şi-a încheiat călătoria în lumea pământeană, Visarion Puiu încă deranjează.

Cu ceva timp în urmă, la televiziunea publică s-a difuzat un material despre dramatica şi nedreapta sa condamnare la moarte, cât şi despre necesitatea reabilitării juridice a lui. La câteva zile, acelaşi post de televiziune informa că „Visarion Puiu nu poate fi reabilitat juridic, deoarece a fost implicat politic într-un guvern prohitlerist, nazist. De aceea este o persoană nedemnă de a fi trecută în rândul valorilor morale ale României de azi, care sunt valori europene“. Afirmaţia – gratuită – constituie, de fapt, o a doua stigmatizare a acestui martir al neamului. Deosebit de grav ni se pare faptul că pripita declaraţie a venit din partea unor istorici, care, de obicei, cercetează atent prin documentele vremii înainte de a se pronunţa într-o astfel de problemă referitoare la viaţa unui om care a slujit cu neţărmurită dragoste Biserica neamului nostru, dar şi cu desăvârşită demnitate neatârnarea poporului român în faţa tăvălugului bolşevic. Cât priveşte valoarea morală şi europeană a mitropolitului Visarion Puiu, în treacăt afirmăm că faptele sale, întreaga viaţă, cultura vastă, atitudinea irenică ni-l înfăţişează ca ortodox desăvârşit, cu largă deschidere spre valorile democratice şi culturale ale Europei creştine.

Mitropolitul Visarion nu a făcut parte din guvernul român din exil  înființat de legionari

În cele ce urmează vom expune dovezi că Mitropolitul Visarion Puiu nu s-a numărat printre membrii guvernului român din exil, înființat de legionari în frunte cu Horia Sima. Aflând că figura în anumite liste cu alcătuitorii „Guvernului Naţional Român de la Viena“, pribeagul episcop a contestat cu vehemenţă folosirea numelui său. Drept dovadă stă apărarea pregătită cu gândul a de face recurs la sentinţa nedreaptă din 21 februarie 1946, de condamnare la moarte în contumacie. Prin fratele său, aflat în ţară, doctorul Constantin Puiu din Galaţi, Mitropolitul Visarion a încercat în nenumărate rânduri să înfăţişeze Tribunalului Poporului poziția sa faţă de acuzaţiile aduse.

Bunăoară, la 28 martie 1945 Constantin Puiu depune un memoriu la cabinetul IV al Acuzatorului Public C. Vicol, clarificând împrejurările în care fratele său a rămas în Occident după evenimentele din august 1944 şi susţinând neimplicarea lui în activitatea guvernului român din exil. Aflăm din respectivul document că prezenţa la Viena a ierarhului incriminat nu a fost una calculată. El plecase din Zagreb îndată după împlinirea misiunii primite de la Sfântul Sinod al Bisericii noastre, de a participa la hirotonirea unui nou episcop în capitala croată. Cu ceva vreme în urmă, suferise o intervenţie chirurgicală în capitala Austriei, din pricina dezlipirii retinei ochiului drept. Aflându-se mai aproape de doctorul său curant, hotărăşte să treacă pe la Viena înainte de întoarcerea în ţară, în vederea unui consult şi a tratamentului de specialitate. Între timp, a venit fatidica zi de 23 august, cu ruperea legăturilor diplomatice dintre România şi Germania. Armatele sovietice ocupaseră România şi Ungaria, încât, evident, în asemenea condiţii, repatrierea devenea imposibilă. Mulţi români aflaţi departe de ţară, fără nici un consulat, aveau nevoie de un ajutor în acele zile dramatice. În numele lor, Visarion Puiu cere guvernului german să aprobe înfiinţarea unei episcopii româneşti, tocmai cu scopul sprijinirii emigranţilor români din Occident. Autoritatea politică germană îi aprobă solicitarea, acceptând ca la cârmuirea eparhiei să stea, provizoriu, iniţiatorul ei. De precizat că aceste lucruri se petreceau pe când guvernul lui Horia Sima încă nu se închegase, şedinţa de constituire a lui având loc abia în data de 10 decembrie 1944. Aşadar, nu Sima a aprobat înfiinţarea amintitei eparhii româneşti.

Ipoteze infirmate

În acele vremuri tulburi, la Viena exista un Ministeriat local provizoriu bicefal, pentru chestiunile ce priveau raporturile Germaniei cu Sud-Estul Europei. Din cei doi miniştri, unul se ocupa de relaţiile Germaniei cu România şi Bulgaria, iar celălalt, de legăturile Germaniei cu Serbia, Grecia şi Albania. Horia Sima a dus tratative tocmai cu acest ministeriat în ceea ce priveşte formarea unui guvern român din exil. Visarion Puiu recunoaşte că a fost invitat să participe la alcătuirea lui, dar a refuzat: „Horia Sima nu putea încropi un guvern care să reprezinte interesele tuturor românilor, cu atât mai mult cu cât el nu a reuşit să-şi atragă de partea sa gruparea toată a legionarilor refugiaţi în Germania. Un Minister al Cultelor în acel guvern nu-şi avea rostul, de vreme ce nici statul german nu a dat vreun decret de recunoaştere a acelei eparhii româneşti, iar Sfântul Sinod încă nu-şi dăduse acordul în mod oficial“ (conform arhivei Visarion Puiu de la CNSAS; dosarul penal). În decretul emis de guvernul lui Sima, datat 10 decembrie 1944, portofoliul Ministerului Cultelor revine lui Vladimir Cristi, nicidecum mitropolitului Visarion.

Refuzul exilatului ierarh de a accepta numirea în împricinatul guvern a avut drept consecinţă trimiterea sa din Viena în lagărul de la Kitzbuchel, în Tirol, unde a rămas până la intrarea în Germania a armatei ocupante aliate, în mai 1945. Horia Sima, în cartea Guvernul Naţional Român de la Viena, spune clar: „…Când s-a procedat la formarea guvernului, Mitropolitului Visarion i s-a rezervat postul de Ministru al Cultelor, deoarece corespundea situaţiei lui de Înalt Ierarh al Bisericii Ortodoxe. Dar Mitropolitul a refuzat, invocând diferite motive…“.

O altă ipoteză, ce susţine că Visarion Puiu ar fi făcut totuşi parte din guvernul legionar al lui Horia Sima, o reprezintă nişte cuvântări pe care vlădica le-ar fi rostit la microfonul postului de radio Donau, în data de 4 ianuarie 1945, îndemnându-i la revoltă pe românii din ţară. Însă, aşa cum am afirmat, la data respectivă el se găsea departe de Viena, deci nu putea fi a lui vocea de la radio, pentru care a fost învinuit ulterior.

Mitropolitul Visarion nu a colaborat cu mișcarea legionară

Ca să lămurim raporturile sale cu legionarii din diaspora, trebuie să ne referim la o scrisoare de ameninţare primită de vlădica Visarion din partea Gărzii de Fier. „Răvaşul“ arată clar că Visarion Puiu i-a încurcat politicieneşte pe legionari, afirmaţia vizând, desigur, refuzul său categoric de a colabora cu ei în guvernul lui Sima. Scrisoarea se încheie aşa: „Moarte lui Visarion Puiu! Jurăm!... Jurăm!... Jurăm!“

Iată, aşadar, câteva aspecte despre perioada cea mai contestată a pribegiei mitropolitului Visarion Puiu. Datele ne întăresc convingerea că ne aflăm în faţa unei gratuite şi nedemne supoziţii potrivit căreia ierarhul a făcut parte din guvernul român din exil.

Doar printr-un efort concertat şi cu voinţă din partea autorităţilor în drept vom putea să reaşezăm personalitatea mitropolitului Visarion acolo unde îi este locul, între marii luptători pentru binele Bisericii şi al neamului său.