În relaţia noastră cu moartea, importante sunt două aspecte. Când cineva moare, ni se frânge inima pe drept cuvânt. Putem constata cu groază faptul că păcatul e cel care a ucis fiinţa iubită. Putem refuza să vedem în moarte ultimul cuvânt, ultimul eveniment al vieţii. Suntem îndreptăţiţi să-l plângem pe cel plecat dintre noi, pentru că moartea nu ar trebui să existe. Răul a fost cel ce a ucis fiinţa umană. Pe de altă parte, ne putem bucura pentru el deoarece a început o viaţă nouă, eliberat de orice legătură. Şi din nou, putem plânge pentru durerea despărţirii, putem să ne deplângem singurătatea, dar în acelaşi timp trebuie să învăţăm ceea ce deja a prevăzut şi a prescris Vechiul Testament când s-a spus: Dragostea e la fel de tare ca moartea (cf. Cântarea Cântărilor 8, 6) - dragostea ce nu îngăduie ca amintirea celui iubit să se şteargă, dragostea ce nu îngăduie să vorbim la timpul trecut despre relaţia noastră cu fiinţa iubită: „Îl iubeam, ne simţeam atât de aproape", ci se exprimă la prezent: „Îl iubesc, mi-e drag, ne simţim atât de aproape."

Aşa că în moarte există o complexitate, putem spune chiar o dualitate. Dar dacă suntem poporul lui Hristos, nu avem dreptul să ne îngăduim a trece cu vederea naşterea întru veşnicie a celui plecat dintre noi, pentru că noi înşine suntem atât de profund loviţi de această pierdere şi de pământeasca noastră singurătate. Există de asemenea în moarte o putere de viaţă ce ne atinge şi pe noi.

(Mitropolitul Antonie al Surojului, Viaţa, boala, moartea, Editura Sfântul Siluan, 2010, p. 90-91)