Pocăinţa este întoarcere către Dumnezeu. Pocăinţa este un proces care sfârşeşte odată cu ieşirea noastră din această viaţă. Ea presupune şi căderi, şi ridicări, presupune tot zbuciumul sufletului omenesc în smulgerea sa din păcat, din această mlaştină a lumii, a vieţii păcă­toase şi îndreptarea sa către Dumnezeu.

Tot ce apare în acest drum, toate sufe­rinţele, dezamăgirile, deznădăjduirile şi bucuriile, toate acestea fac parte din procesul pocăinţei.

Monahul este chip al pocăinţei. Monahul este cel care răspunde Mântuitorului, Care îl cheamă: Pocăiţi-vă, că s-a apro­piat Împărăţia cerurilor! Monahismul este încercarea de a răspunde acestei che­mări. Monahismul este cu totul frumos şi dulce, pentru că este legământ al dragostei faţă de Dumnezeu.

Sufletul păcătos, omul dintre alţi oa­meni, cu neputinţe, cu păcate, cu slăbici­uni, vine în faţa lui Dumnezeu şi nu face altceva decât să-şi mărturisească dragos­tea pe care I-o poartă. Cel care vine la monahism, dintru început, este conştient că el nu poate îndeplini nici una dintre făgăduinţele pe care le dă înaintea lui Dumnezeu, fără harul Acestuia. Dacă es­te cineva care vine la Dumnezeu având conştiinţa că el într-adevăr poate face ce­ea ce făgăduieşte, acesta arată că nu a în­ţeles viața duhovnicească.

(Ieromonah Savatie Baștovoi, Singuri în fața libertății, Editura Cathisma, București, 2009, pp. 69-70)