Unii zic că monahii trebuie să slujească lumea, ca să nu mănânce pe degeaba painea norodului; dar trebuie bine înţeles în ce anume sta slujirea lor şi cu ce anume vin monahii în ajutorul lumii.

Monahul e un rugător pentru întreaga lume; el plânge pentru întreaga lume şi aceasta e lucrarea lui de căpetenie.

Cine îl sileşte însă să plângă pentru întreaga lume?

Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. El dă monahului iubirea Duhului Sfânt şi de la această iubire inima monahului se întristează pururea pentru norod, pentru că nu toţi se mântuiesc. Domnul însuşi S-a întristat până într-atât pentru norod, că S-a dat pe Sine morţii pe cruce. Maica Domnului a purtat în inima ei aceeaşi întristare pentru oameni şi, ca şi Fiul ei Preaiubit, a dorit până la sfârşit mântuirea tuturor.

Acelaşi Duh Sfânt L-a dat Domnul apostolilor şi sfinţilor noştri părinţi şi păstorilor Bisericii. În aceasta stă slujirea noastră faţă de lume. Şi de aceea, nici păstorii Bisericii, nici monahii nu trebuie să se ocupe de treburi lumeşti, ci să urmeze pilda Maicii Domnului Care, în Templu, în Sfânta Sfintelor, cugeta ziua şi noaptea la legea Domnului şi stăruia în rugăciune pentru norod.

(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu, 2000, p. 156)