Monahul, şi în lupta de zi să se nevoiască să treacă nebiruit pericolul, pentru ca nu cumva, prin plăcerea stârnită de arătarea închipuirilor, desăvârşit să fie dezrădăcinat, dedându-se poftei nebuneşti de femeie, [ca unii care] îşi abat privirea până la faţa femeii şi suferă în multe feluri a curvi pe dinlăuntru. Căci unii ca aceştia se răcesc în vremea înflăcărării harului lui Dumnezeu, rătăcindu-şi sufletul până la a nu-şi mai aminti dumnezeieştile Scripturi, orbindu-şi mintea, până la a nu-şi mai aţinti ochii la viitoarea judecată şi la Hristos, Soarele dreptăţii, încât nici să nu mai ştie că cele făptuite sunt păcate, parte arderii, tabără [cu demonii] făcând, ca să-şi ucidă sufletul prin ele. Dar dacă nădejdea monahului, vitează, ar fi la Dumnezeu, s-ar izbăvi din cursa vânătorilor şi din pricina tulburătoare, ar opri săgeţile cele greu de respins, chemând pe Dumnezeu în ajutor prin rugăduni şi psalmodieri. Căci atunci Stăpânul din sfintele ceruri va umbri, sub aripile Mântuitorului, spatele celui ce nădăjduieşte în El. Căci adevărul Lui îl va înconjura ca şi cu o armă, izgonind pe pierzătorul, ca să nu se strecoare pe nesimţite, căci cei ce l-au înconjurat, precum albinele fagurele, s-au mistuit ca focul în mărăcini, căci în numele Domnului i-a înfrânt pe războinicii Etiopiei până la ultima suflare şi se va lăuda întru cele sfinte ale Celui Unul Născut, zicând: „Nu mă voi teme de frica de noapte, de săgeţile celui ce zboară ziua, de lucrul ce umblă întru întuneric, de molima demonului de amiază”.

(Sfântul Simeon Stâlpnicul din Muntele Minunat, Cuvinte ascetice, Editura Doxologia, Iași, 2013, p. 68)