Cel ce se leapădă de lume din frică, pe bună dreptate poate fi comparat tămâiei care arde la început răspândind un miros frumos, pentru a se sfârși apoi în fum urât mirositor.

Iar cel ce s-a leapădat de lume gândindu-se la recompensă, se aseamănă unei pietre de moară care se mișcă mereu în același fel.

Cel ce s-a leapădat însă de lume din dragoste de Dumnezeu, dobândește zelul cel bun încă de la început și, chiar în materie căzând, cu cât înaintează, tot mai mult crește vâlvătaia focului.

(Sfântul Ioan Scărarul, Scara Raiului, Editura Amarcord, Timișoara, 2000, p. 147)