Odată, cu mai mulţi ani în urmă, ca să mergem de la Uranopolis la Salonic am intrat într-un camion ce avea bănci de lemn.

Înăuntru erau claie peste grămadă valize, portoca­le, peşte, lădiţe ce miroseau a peşte, copii de la Athoniadă (Seminarul teologic athonit, aflat la Schitul Sfântului Apostol Andrei de lângă Karyes) – dintre care unii stăteau pe bănci, iar alţii în picioare – călugări, mireni... Un mirean a venit şi s-a aşezat lângă mine. Era şi gras şi, deoarece era cam înghesuit, a început să strige: „Ce condiţii sunt aces­tea!”. Mai încolo era un monah care, sărmanul, era acoperit până sus de lădiţe; numai capul îi rămăsese afară. Şi aşa cum mergea camionul, clătinându-se – căci drumul era de ţară şi stricat – lădiţele stivuite că­deau, iar el, sărmanul, încerca să le arunce la dreapta şi la stânga cu mâinile ca să nu-l lovească în cap. Iar celă­lalt striga pentru că stătea puţin înghesuit. „Nu-l vezi pe acela cum stă, îi spun, şi tot tu strigi?”. Şi-l întreb şi pe monah: „Cum te simţi, Părinte?”. Iar acela îmi răs­punde zâmbind: „Părinte, mai bine este aici decât în iad!”. Unul se chinuia, deşi stătea pe bancă, iar celălalt se bucura, cu toate că lădiţele erau gata să-l acopere. Şi am avut două ore de mers. Nu era aproape. Mintea mi­reanului s-a întors la confortul ce l-ar fi avut dacă ar fi mers cu autobuzul şi astfel era aproape să se sufoce, în timp ce monahul se gândea la mâhnirea ce ar fi avut-o dacă s-ar fi aflat în iad şi astfel simţea bucurie. Se gân­dea: „Peste două ore vom ajunge şi vom coborî, în timp ce sărmanii din iad se chinuiesc veşnic. Apoi, acolo nu sunt lădiţe, lume etc, ci este iad. Slavă Ţie, Dumnezeu­le, că sunt mai bine aici!”.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol.3: Nevoință duhovnicească, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Ed. a 2-a, Editura Evanghelismos, București, 2011, pp. 21-22)