În micul atelier de cizmărie al lui moș Onuț din localitatea Straja din ținutul Bucovinei, toate lucrurile au un locușor al lor. De o parte stau înșirate opinci de diverse mărimi, dar și sandale, pantofi, ghete, iar de cealaltă parte, mașina de cusut și toate celelalte ustensile. Își amintește că avea vreo 14-15 ani când ucenicea în atelierul de cizmărie al tatălui său, care de prin anii ‘30îngurzea opinci și că a făcut încălțăminte până la plecarea în armată.  Fratele său îi spunea: „Nu stai în frig, nu stai în ploaie, lasă că mai bați un cui, vezi-ți de treabă, că ne descurcăm noi, avem un pic de pământ, un porc, o vită în grajd.” „Nu eram pretențioși, mâncam patru dintr-un castron  -  ce era, nu ce voiam. Așa era timpul”.

„În anii `50 s-o tăiat «construcția» de opinci”

Până în anii ‘50, opincile au fost încălțămintea de bază în Bucovina, dar și în celelalte zone ale țării. La jumătatea secolului trecut, rușii și Armata Roșie aduceau pentru prima dată bocancii, pe care i-au împărțit și românilor și astfel s-o tăiat construcția de opinci. „Au venit tovarășii ruși și au adus și papuci de gumă, de toate neamurile, ne-au umplut de papuci”, îmi explică moș Onuț, unul dintre puținii care mai confecționează și astăzi încălțămintea tradițională.

Vara, oamenii umblau desculți și de aceea toamna erau ca ursul la picioare, cu pielea groasă pe tălpi. Însă, în anotimpul următor, opinca era la apogeu: intrau copiii la școală și trebuiau încălțați.

„Vara nu se spunea de încălțări. Toamna, când venea frigul, erau pregătite opincile și veneau oamenii la noi, că voiau toți, veneau și femei bătrâne să-și facă de mers la biserică.Tatuca le cosea și sumane. De la oi, mieluții care erau mai bunișori se tăiau mai degrabă și le făcea cușmuliță pe cap. Ce, să mergi să cumperi? Nu erau bani”, îmi explică moș Onuț.

Bocancii erau scumpi pe vremea aceea. Până la război erau 350 de lei, iar după război, din cauza inflației, n-a mai cumpărat nimeni.

Dacă înainte pielea de porc era materialul din care se făceau opincile, astăzi ea nu se mai poate folosi. Moș Onuț îmi spune că dacă o dubești în fabrică, nu mai poți face nimic dintr-ânsa.

Înainte, lumea creștea câte doi - trei porci, unul îl tăia, unul îl lăsa de trei ani, anumit pentru piele. Gospodarul, atunci când îl tăia, îi prelucra pielea acasă. O punea în var, la crușit cu crușală de arin. Era arin alb și arin roșu, dar cel alb era preferat. După ce pielea se usca, era tăiată fâșii și pregătită pentru confecționarea opincilor. Cu o astfel de piele avea pentru copii încălțăminte pe o iarnă. „Și acum să tai un porc de șase luni sau de un an, iei opincile două zile și s-au dus”, râde moș Onuț.

Pentru munca bărbaților la pădure, recomandate erau opincile din piele de vită deoarece sunt mai rezistente. Ele au un fel de capac deasupra, iar oamenii mai puneau și pănuși de la păpușoi sub capac, să nu treacă zăpada.

Pași în confecționarea opincilor

De când a ieșit la pensie, în `90, moș Onuț și-a reluat meseria. Știe să facă de toate, după dorința omului care vine la dânsul. „Prima dată am făcut opinci la noi la Straja, vreo 10 perechi pentru copii, iar mai apoi,  fiecare gospodar a vrut să le facă copiilor. M-am interesat și am căutat materiale, că omul n-are de unde să aducă”, îmi spune moș Onuț.  

Într-o oră și jumătate, o pereche de opinci e gata. Se taie pielea după șablon, în funcție de mărime. Apoi se îndoaie, se găurește roată, se înmoaie ca să se poată lucra, se face vârful iar mai apoi se leagă capătul la ață și se împletește.

„Le pot face și cu 7 găuri, și cu 9 găuri, cum vreo omul de des ața pe picior. Depinde și de mărime, dacă numărul e mai mic, vor fi mai puține găuri. Dar o seamă de oameni vor cât de des, pentru că astfel ciorapul se vede mai puțin. N-am vopsit pielea pentru că nu e bine să fie vopsită”, îmi explică bătrânul.  

O pereche de opinci, 40 de lei

Peste tot în România se fac opinci, însă în funcție de zonă, diferă croiurile. În Maramureș se fac cu vârful îndoit, în Oltenia, cu două curelușe, în cruce. Astăzi, croiul lor este același, atât pentru femei, cât și pentru bărbați. Înainte erau două modele: la bărbați se făceau cu placă (opincă ungurească) și la femei - cu gurgui (bucovinească). La talpă, pentru ca omul să nu simtă când calcă pe ceva, se decupează suman, fiind indicat și pentru că absoarbe transpirația.

Costul unei perechi de opinci poate ajunge la 40 de lei, cu tot cu ață, în funcție de cât sunt de mari. Pentru a le întreține, opincile trebuie șterse doar de praf. Nu e nevoie să le dai cu cremă pentru că nu-și pierd culoarea.

Moș Onuț crede că a încălțat cu opinci până acum peste 500 de oameni, din Timișoara, București, Roman, Suceava. „Am făcut opinci pentru mănăstiri, pe negru mai mult. Un om mi-a adus piele de bizon și i-am făcut 20 de perechi. Le-a dus în Grecia, fiindcă acolo se poartă opinci negre, nu se poartă galbene”, își amintește el.  

Cizmar pentru oamenii cu probleme de picioare

Pe lângă meșteșugirea opincilor, moș Onuț face și încălțăminte la comandă pentru oamenii care au probleme cu picioarele sau care poartă numere mai mari decât se găsesc la fabrică. Are clienți din Iași, București, Bacău, Târgu Neamț, Piatra Neamț.

„A venit un preot de la Iași, avea piciorul de 80 de centimetri în lățime. Era bolnav tare, i se umflau picioarele. I-am făcut vreo trei-patru ani de zile încălțări. De un an i-am făcut vreo patru perechi, dar încă n-a venit să le ia. Acum, pe toamnă, iar vine. Și în Vicov am vreo patru oameni, poartă la pantof 46-47, nu face nimeni așa mari și groși. În piață nu găsești, că-s încălțări de comandă, iar eu am timp să le fac”, adaugă bătrânul.  

Astăzi, opincile se fac din piele de vită. Când are bani, moș Onuț preferă să-i investească în materiale, să nu-i țină strânși. Și șnurul îl cumpără cu sutele de metri, însă nu e saradul de odinioară, așa se numea ața împletită cu care lumea lega înainte opincile și era folosită și la sumane. Trei zile dura până împleteai 10 metri de sarad, iar astăzi nu mai face nimeni.

„Căutați picioare, că încălțări avem!”

Oamenii erau mai sănătoși înainte pentru că toată îmbrăcămintea era naturală. Nu era mătase, nu era fibră din masă lemnoasă, din plastic, din stufărie. După spusele lui moș Onuț, România a exportat pe vremea comunismului milioane de tone de stuf Germaniei. Printre altele, nemții făceau din el cei mai fini ciorapi de damă. Erau eleganți și se exportau enorm.

Atelierul e pentru dânsul și un loc în care se mai poate liniști după ce termină treaba pe-afară. „Când nu-i vreme bună afară și nu pot lucra la câmp, stau la umbră aici. Am sobă, am baie aici, am tot ce-mi trebuie. Eu nu prea pot dormi și mai bine fac ceva decât să stau degeaba.” Când vin oamenii, am opinci gata făcute. De ce să facă comandă și să mai bată omul drumul încă o dată până la mine?”

În Straja mai sunt câteva femei care împletesc ciorapi din lână. Și pentru că opincile se poartă acum cel mai adesea cu ciorapi de lână, moș Onuț îi cumpără de la ele și le dă oamenilor care-i calcă pragul la pachet. Le spune adesea, râzând: „Căutați picioare, că încălțări avem!”

„Opinca - cum o cruțai, așa o aveai”

Iarna, opincile erau bucuria copiilor. „Aici la noi aveam două păraie pe lângă drum și iarna erau cum îi sticla, iar noi cu opincile pe gheață. Ele lunecau bine, și de unde, nu țineau o lună, purtam cu potlog, le mai cârpeam”, își amintește bătrânul.  

Frigul iernilor de altădată nu trecea prin încălțămintea tradițională. Piciorul se învelea în obială, pentru că ciorapii din lână erau o raritate. Doar fetele care mergeau la joc și bătrânele își făceau colțunași, trebuiau să fie mai elegante.

Moș Onuț îmi spune că tineretul e cel care-l caută să-i facă opinci. Fie că sunt membri a unor ansambluri de muzică populară, fie au spectacole cu copiii sau  serbări, fie că merg la baluri, „straiele naționale, pentru a fi complete, au nevoie și de opinci”.

Bătrânul își amintește că pe vremea când era copil, lumea avea timp să le facă pe toate.  Și toate erau rânduite din timp. Nu se plângea nimeni, nimeni nu căuta prin magazine nimic, se descurca cu ce avea acasă. După ce terminau școala, fetele și băieții (până la armată) rămâneau în gospodărie. Nu mergea nimeni nicăieri. Fetele spălau lâna, o torceau, o răsuceau, împleteau ciorapi, împleteau ață pentru opinci. „Nu se ținea cont că prăpădeau zilele. Nu! O săptămână stătea într-un ciorap, dar îl făcea”, îmi spune bătrânul.

Altele coseau cămeși cu pui aleși. Stăteau cu lunile pentru o cămeșă, milioane de ace treceau prin pânza de casă până ce aceasta se putea purta la biserică sau la horă în sat. Era o muncă făcută cum trebuie și nici vorbă să fi auzit pe vreuna: „eu am stat o lună de zile, mie trebuie să-mi dai nu știu cât”.

Din înțelepciunea unui bătrân harnic

Din experiența de-o viață, moș Onuț poate spune oricui care e soluția pentru a te simți util și pentru a lăsa ceva în urma ta. „Mie mi-a fost suficient să văd un lucru de două ori, apoi am știut cum trebuie făcut. Nu există lucru să nu se poată face! De aceea m-am apucat și de una și de alta. Veneau oamenii la mine: măi, o pereche de cizme mi-i putea face? Fac, cum să nu fac.” Dânsul consideră că e bine să știi mai multe, că dacă nu mergi cu una, încerci cu cealaltă și tot o scoți la un capăt; trebuie să-ți rodezi creierul, să ieși la un mal, să nu stai.

Moș Onuț știe că orice schimbare în viața unui om aduce cu sine o schimbare a portului acestuia. „Portul se schimbă și după venitul omului. Vedeți că un om care are bani umblă în lux, un om care e mai modest, se îmbracă și se încalță mai modest, își ia o pereche de pantaloni cu 10 lei, nu dă 300 de lei. Se mulțumește cu puțin. Omul recurge la fluctuația aceasta de viață, în funcție de cât e de bogată sau săracă țara, de fapt, cum e condusă.”

„Nu ai ceea ce gândești, ci ceea ce dă Dumnezeu”

În opinia bătrânului, pământul e ca o loterie. Poți pune pe el tot ce trebuie, muncești, însă ori vine mana, ori vine gâza, ori nu plouă ori plouă prea mult, ori dă o zloată și nu ai recoltă. Nu poți fi sigur că ai cultivat 10 hectare cu grâu, cartofi, porumb etc și vei avea roade pe măsura cheltuielilor pe care le faci primăvara. „Dacă e o vară bună, te face om toamna, dacă nu, ai terminat-o, deodată ai rămas sarac, nu ai ceea ce gândești, ci ceea ce vine, ce dă Dumnezeu. La pământ trebuie să ai apă pregătită. N-ai apa pregătită, n-ai făcut nimic. Dacă n-ai cu ce împrospăta planta, ești sărac.”

Moș Onuț e indignat că străinii vin atăzi și ne cumpără bucată cu bucată țara. „Aceia pot lucra în țară la noi pământul? Ei duc grâul în străinătate, și noi îl importăm de la dânși. El nu-l vinde cu cât îl face aici: îl duce, îl magazionează, și îl vinde să-și scoată banii. De aceea suntem săraci. Avem de toate, dar nu vrem să utilizăm și să punem în practică tot ce avem, averea noastră. O dăm la alții.”

„Un om care nu lucrează, de unde mănâncă?”

Omenia și hărnicia sunt, în opinia bătrânului, cele mai mari calități. Mă privește în ochi și-mi spune cu toată seriozitatea că populația trebuie curățită de hoți, trântori și șmecheri; nimeni nu trebuie să stea degeaba. „Un om care nu lucrează, de unde mănâncă? Trebuie să muncească altul pentru dânsul că el trândăvește. Trebuie să ai o ocupație, să știi că ești de folos, că aduci un venit. Domnule, eu nu pot să dorm, eu fac ceva, fie pe bani, fie degeaba. Trebuie să mișc, ca persoană!  Avem nevoie de niște patrioți buni, care să pună toată economia statului în frunte, să lucreze toți și să tragă așa cum trebuie pentru țară”, aceasta e soluția pe care o vede bătrânul din inima Bucovinei.

Am plecat de la meșterul de încălțări din Straja Bucovinei cu un gând ca o temelie de viață rodnică: „nu există lucru care să nu se poată face!”

Mic glosar de regionalisme:

zloată– ploaie amestecată cu zăpadă

îngurzi – a încreți marginile unei opinci

suman-  haină de iarnă din lână, țesută în casă  

cușmuliță– căciuliță din blană de miel

dubi– a tăbăci, a prelucra pielea cu anumite substanțe, transformând-o într-un produs impermeabil, elastic pentru pregătirea încălțămintei

cruși– a tăbăci

crușală– coajă de stejar cu apă de var

păpușoi– porumb

pănuși– foile care înfășoară știuletul de porumb

gurgui-  partea din vârf a opincii, strânsă cu ață

cruța– a păstra (aici în text)

potlog– bucată de piele cu care se cârpește încălțămintea

pâraie– râuri mici

obială–  Bucată de pânză sau de postav cu care țăranii își înveleau piciorul, în loc de ciorapi