Am discutat despre relația dintre regalitate și Biserica Ortodoxă Română și despre însemnătatea regelui Mihai pentru România și români cu pr. prof.  Ion Vicovan, decanul Facultății de Teologie „Dumitru Stăniloae” din Iași și istoricul Ionuț Nistor, lect. univ. dr. la Facultatea de Istorie a Universității „Al. I. Cuza”, la Catedra de Istorie Contemporană. 

Regii erau unși, după modelul Vechiului Testament

Pr. prof.  Ion Vicovan amintește că până astăzi, slujba Utreniei începe cu așa-numiții psalmi împărătești.

„Biserica a acordat, în general, o mare atenție regalității pentru faptul că regii erau unși cu Sfântul și Marele Mir, după modelul Vechiului Testament. De aceea, atât în Bizanțul de odinioară, cât și la noi, în Țările Române, în perioada anterioară unirii Principatelor, dar și după 1866, respectiv 1881, domnitorii sau voievozii, mai târziu regii se bucurau de o cinste deosebită, dar și de anumite prerogative în Biserică. În cazul nostru, al românilor și al Bisericii Ortodoxe Române a fost o situație mai specială.  Carol I nu era ortodox. El  a fost adus în calitate de conducător al Principatelor Unite în 1866, iar în Constituția care a fost dată chiar în primul an al venirii sale, unul din articole menționa obligația Casei Regale de a respecta credința și tradiția ortodoxă, iar copiii să fie botezați în aceeași credință. De aceea, chiar dacă el și Ferdinand au fost de o altă confesiune  (romano-catolică), au avut o relație specială cu Biserica, în sensul că au promovat-o, au fost ctitori, au reparat foarte multe monumente istorice, au restaurat frumoasele ctitorii „Sfinţii Trei Ierarhi” a lui Vasile Lupu și „Nicolae Domnesc” a Sfântului Ștefan cel Mare și multe altele”, a precizat  pr. prof.  Ion Vicovan, decanul Facultății de Teologie „Dumitru Stăniloae” din Iași.

„Regii au ținut la acest popor peste care au fost chemați să domnească”

Mihai a fost numit rege la moartea lui Ferdinand, în 1927 și având o vârstă mult prea mică, s-a alcătuit o Regență din care făcea parte și patriarhul de atunci al României, Miron Cristea. Domnia lui a durat în primă fază doar trei ani, până în 1930,  după care a fost instalat oficial din nou, uns ca rege al României în 1940 la București, de patriarhul Nicodim Munteanu.

Pr. prof. Ion Vicovan apreciază că pe teritoriul românesc, monarhia nu are o existență foarte îndelungată; în schimb, în timpul ei s-au petrecut fapte de seamă din istoria țării, cum ar fi independența țării și realizarea României Mari, dar și a Bisericii - dobândirea autocefaliei B.O.R. în 1885 și apoi ridicarea ei la rangul de patriarhat, în 1925.

„În ciuda confesiunii romano-catolice a unora dintre ei, regii au ținut la acest popor peste care au fost chemați să domnească și i-au fost fideli, au susținut Biserica în activitatea ei, au fost martorii sau inițiatorii evenimentelor de seamă care s-au petrecut în România și în Biserică. În perioada regalității, orice episcop sau arhiepiscop, respectiv mitropolit sau patriarh era numit prin decret regal. Însuși regele îi înmâna cârja arhierească potrivită scaunului pentru care fusese ales”, aminteşte decanul Facultății de Teologie „Dumitru Stăniloae”.

„Ideea de rege reprezenta foarte mult în epocă”

Lect. univ. dr. Ionuț Nistor consideră că regele Mihai a avut o traiectorie interesantă: o primă domnie ca minor, apoi a doua domnie într-un context intern și internațional foarte complicat. „Pentru cei mai mulți dintre contemporanii săi de atunci, regele Mihai a însemnat foarte mult. În primul rând, ideea de rege reprezenta foarte mult. Apoi la aceasta i se adăuga ideea unui rege tânăr, cu mai puțină experiență de conducere, dar privit cu foarte multă simpatie de către populație, cu atât mai mult că el nu a fost un participant direct, activ la acele evenimente. Fiind, prin forța lucrurilor, izolat la Peleș, umbrit de Regența regală și apoi de guvernarea antonesciană, regele și-a menținut o anumită cotă de popularitate deoarece el nu a intrat în jocurile politicianiste din epocă, păstrându-și acea aură regală deasupra tuturor și a toate”, susține istoricul Ionuț Nistor. 

Potrivit acestuia, perioada în care a domnit Mihai I a fost una tumultuoasă și a avut cel puțin două momente care pot da măsura liderului, nu doar a omului: actul de la 23 august, un act controversat în zilele noastre, dar pe care putem să-l asumăm ca un act prin care regele în funcție a demonstrat că poate fi și un bărbat de stat. Al doilea moment a fost „greva regală”; în acea coabitare cu comuniștii, aceasta a fost forma lui de protest față de un nou regim care se instala cu forţa.

Iată ce afirma M.S. despre tatăl său, Carol al II-lea : „Dumnezeu a făcut să nu ne putem întâlni în nicio latură a caracterului nostru.”

În perioada comunistă, propaganda a intervenit și a șters pentru câteva generații imaginea regalității și a regelui Mihai din conștiința publică. După 1989, s-a produs o recuperare a memoriei. Atât Casa Regală, cât și elita românească a simțit nevoia să readucă în fața opiniei publice, în fața românilor, personalitatea regelui prin lucrări de popularizare dedicate acestuia, albume, invitarea regelui la diferite ocazii, manifestări culturale științifice. Și în manuale au fost introduse lecții dedicate instituției monarhice și regelui Mihai pentru ca elevii să cunoască câte ceva despre monarhie.

„Regele reprezintă aproape un mit în viață”

„Regele reprezenta și la începutul anilor ‘90, dar reprezintă și acum aproape un mit în viață. Îmi aduc aminte de primele manifestări populare cu ocazia venirii sale în țară. A fost un val uriaș de simpatie și îmi pun  întrebarea: cum s-a întâmplat? La 3-4 ani după anul ‘89, când se știau foarte puține despre el, deodată zeci de mii de oameni au ieșit în stradă, susținându-l pe rege, aclamându-l, spunând că „monarhia salvează România”. O explicație ar putea fi și aceasta: regele Mihai a reprezentat un ideal, un model de conducător, pe care l-am tot căutat, l-am dorit, dar pe care nu l-am avut niciodată. E un fel de respect combinat cu admirație, totul învelit în acea aură magică care încă plutește în jurul acestei instituții. Să nu uităm că este singurul șef de stat din perioada celui de-al Doilea Război Mondial care mai trăiește”, a subliniat lect. univ. dr. Ionuț Nistor.

Alteța sa regală, Principele Radu al României spunea despre M.S.: „E un om frumos și profund pentru că are o resursă de credință, de seninătate, de liniște pe care i-o dă credința.”

„Tuturor ne plac poveștile cu prinți, prințese, cu regi, ne impresionează apariția plină de trăire a regelui și atunci aceasta creează un tot. Cred că mai degrabă regele Mihai este prețuit, valorizat, chiar cred că este iubit în România prin imaginea sa, prin acest tot, prin personalitatea sa, prin felul părintesc de a se raporta la români, poate mai puțin ca om politic care a luat decizii, deși acest aspect nu trebuie neglijat. Fiind istoric, l-aș ruga să ne lase cât mai multe din amintirile sale și să încerce să dea moștenire succesorilor săi câte ceva din spiritul său”, a afirmat lect. univ. dr. Ionuț Nistor.  

Tot în adresarea M.S. către națiune, regele mai sublinia că lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credință și fără memorie. „Se cuvine să rezistăm prezentului și să ne pregătim viitorul, uniți între noi, să continuăm efortul de a redeveni demni și respectați. Interesul îngust și lașitatea nu trebuie să ne ocupe viața. Stă doar în puterea noastră să facem țara statornică, prosperă și admirată în lume. Nu văd România de astăzi ca pe o moștenire  de la părinții noștri, ci ca pe o țară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noștri. Așa să ne ajute Dumnezeu!”

„Îi urez regelui Mihai, în primul rând, multă sănătate și ajutor de la Dumnezeu. A fost și a rămas o figură distinsă care se bucură de aprecierea caselor regale din Europa și nu numai. Atitudinea sa exprimă demnitate, experiență; e o personalitate deosebită care se impune până astăzi, chiar și atunci când nu vorbește. Noi, ca Biserică, ne rugăm pentru dânsul și pentru familia dânsului”, a concluzionat pr. prof. Ion Vicovan, decanul Facultății.