Zice Fericita Singlitichia: „Că multă este nevoinţa celor ce se apropie de Dumnezeu: întâi e osteneală, apoi e bucurie nepovestită. Că aşa cum cei ce vor să aprindă foc, mai întâi adică se afumă şi lăcrimează, iar după aceasta împlinesc ceea ce urmăreau, tot aşa şi noi, de voim a ne aprinde nouă dumnezeiescul foc, cu lacrimi şi cu osteneală să ne ispitim a face aceasta. Că zice Domnul: Foc am venit să arunc pe pământ, şi cât aș vrea să fie acum aprins! (Luca 12, 49); unii adică, din pricina împuţinării, s-au ostenit puţin suferind fumul, iar focul nu l-au aprins, şi s-au îndepărtat degrab - n-au stăruit îndelung şi n-au răbdat până în sfârşit.

(Everghetinosul Vol. I-II, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2009,  p. 147)