Cu câtă însufleţire credea Sfântul Petru că nu se va lepăda de Domnul, iar când a fost să treacă la fapte, s-a lepădat de El, şi încă de trei ori. Iată, ce mare este neputinţa noastră! Nu nădăjdui în tine însuţi; şi, păşind în mijlocul vrăjmaşilor, pune-ţi în Domnul toată nădejdea de a birui. O astfel de cădere a fost îngăduită să se întâmple unui asemenea ales tocmai pentru ca după aceasta nimeni să nu mai cuteze a socoti că poate cu puterile sale să facă vreun lucru bun ori să biruiască vreun vrăjmaş.

Însă nădejde la Domnul trebuie să ai, dar nici cu mâinile încrucişate să nu stai. Ajutorul de la Domnul vine ca răspuns la strădaniile noastre şi unindu-se cu ele le face puternice. Dacă aceste strădanii nu există, ajutorul lui Dumnezeu nu are pe ce se pogorî, şi nici nu se pogoară. Dar iarăşi, de e în tine nădăjduire în sine şi, prin urmare, lipsa simţământului că ai nevoie de ajutor şi a căutării acestui ajutor, ajutorul lui Dumnezeu nu se pogoară. Cum să se pogoare acolo unde este socotit de prisos?! Şi atunci când lucrurile stau astfel, omul nici nu are cu ce să-l primească: fiindcă el se primeşte cu inima, iar inima se deschide pentru primirea acestui ajutor prin simţământul că are nevoie de el. Aşadar, este nevoie şi de nădejde în Domnul, şi de strădanie. Dumnezeule, ajută! Dar nici tu, omule, să nu zaci!

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, București, pp. 27-28)