Denia din Sfânta şi Marea Miercuri, săvârşită în Biserici marţi seara, vorbeşte despre femeia cea desfrânată care a venit şi a turnat un vas de alabastru plin cu mir pe capul Mântuitorului, a căzut la picioarele lui şi le-a sărutat, stergându-le cu părul capului ei şi ungându-le cu mir. Un gest care stârneşte perplexităţi, de o tăcere absolută, întreruptă doar de suspinurile cele din adânc ale femeii.

Putem vedea în această scenă în primul rând o smerenie absolută. Căderea la picioarele lui Dumnezeu este condiţia esenţială pentru vindecare, binecuvântare şi iertare. Nicio iluzie de demnitate, nicio epatare sau discreţie, nimic din cer sau de pe pământ nu mai putea să o oprească pe femeie să cadă la picioarele Mântuitorului. Aici trebuie să învăţăm că accesul la Dumnezeu se face cu asalt, direct, într-o asediere propriu zisă a intimităţii Sale, căzând la pământ, tăindu-i calea lui Hristos. Violenţa pocăinţei este singura violenţă acceptată. Este acea forţă dincolo de moarte, a fiinţei umane care urlă din toate puterile: nu vreau să mor veşnic. Unii de azi s-ar putea gândi la deranjul Împăratului cerurilor, alţii au cataloga gestul femeii într-un registru de îndrăzneală lipsită de bun simţ. Însă la poarta raiului, intrarea se face cu buluc, îngrămădire a lacrimilor şi asalt al pocăinţei.

Apoi, plângerea femeii are ceva întemeietor de lume, în toată ruşinea ei păcătoasă. Printre lacrimi, femeia desfrânată este Eva cea dintâi care sfărâmă porţile de alabastru ale raiului şi cere intrare la Stăpânul şi Mirele. Părul capului ei, podoaba şi însemnul purtării stigmatului de viaţă, devine acum ştergar şi giulgiu, care amestecă mirul cu lacrimi. Gura ei sărută picioarele lui Dumnezeu. Trupul ei întreg devine amforă de lacrimi care unge cu mir pe Cel ce va muri curând pentru păcatele oamenilor. Ea este prima mironosiţă, profetesă a Învierii din morţi a lui Hristos, care întoarce raţiunile vremurilor şi unge cu mir pe Cel ce va muri şi va învia pentru umanitate.

Femeia este aşadar nu numai ulciorul purtător de viaţă, ci şi amfora ungerii de pe urmă a Vieţii celei veşnice. Puterea ei de a plânge e mai mare decât cea de a ispiti şi scoate afară umanitatea din rai. Această putere, folosită pentru adăparea plăcerilor necuvântătoare, o poartă acum spre locul unde Dumnezeu îşi are sălaşul. Nu vorbeşte nimic, nu se scuză, nu caută pretexte, nu se sfieşte. Cade doar la pământ şi plânge cu toată fiinţa ei, pentru a fi primită la cina Stăpânului. Prin lacrimi, ea devine nu numai metaforă a vieţii pământeşti, ci şi metaforă a morţii purtătoare de viaţă a lui Hristos. Plângerea femeii nu înduplecă doar împăraţi, stăpânitori, ci pe Însuşi Dumnezeu, Cel ce este pregătit să moară pentru lume. Smerenia ei e întemeietoare. Pocăinţa ei dă sensul întoarcerii omului prin lacrimi la Dumnezeu. Devine din născătoare de viaţă, născătoare de lacrimi şi de rai: „Iertate îţi sunt ţie păcatele tale”.

Iubirea este ceva mai presus decât orice gând sau realitate a acestui pământ. Este forţa cerească, care sfărâmă orice convenţie a umanităţii, dărâmă barierele creatului, anulează efectivitatea absolută a morţii şi dăruieşte veşnicia lui Dumnezeu în trupurile de lut stricăcios ale oamenilor. Este aerul pe care-l respiră Dumnezeu, şi pe care, ca pe un vânt neştiut, îl suflă către noi, ca dar al străluminării interioare şi al unirii cu El, Iubirea cea veşnică.