De 18 ani slujesc ca preot și, în toată această vreme, am întâlnit fel și fel de oameni: oameni senini și oameni apăsați, oameni care poartă în ei lumină și alții care poartă răni adânci, oameni care știu să iubească și oameni care încă învață să o facă. În timpul pandemiei, când frica și nesiguranța au scos la iveală ceea ce se ascundea adânc în inimi, am văzut cum unii și-au dezvelit latura cea mai întunecată: dușmănii vechi, invidii adunate, dorința de a domina, de a se impune, de a privi pe aproapele ca pe un rival și nu ca pe un frate. M-a durut să văd toate acestea și sunt sigur că nu este lucrarea pe care o așteaptă Hristos de la noi.

În această perioadă de sfârșit de an calendaristic, când ne apropiem de sărbătoarea Nașterii Domnului, când Dumnezeu Însuși Se coboară în chip de Prunc pentru a vindeca răceala și întunericul lumii, suntem chemați să ne redeschidem inimile, să devenim mai buni, mai iertători, mai milostivi. Postul Crăciunului nu este doar o rânduială alimentară, ci un timp de limpezire lăuntrică, de așezare a gândurilor, de „curățire a ieslei inimii”, cum spune un părinte contemporan, pentru ca Hristos să Se poată naște și în sufletul nostru. El, Care S-a întrupat ca Prunc, ne cheamă la o inimă simplă și curată, la o iubire care nu calculează și nu rănește. Pe un prunc nu te poți supăra, nu îl poți urî, ci îl strângi la piept cu blândețe și dragoste. Așa ne vrea Domnul: curați în simțiri, smeriți în cuget și mult mai atenți la cel de lângă noi, la aproapele nostru.

Într-o lume în care fiecare caută validare, cât mai multe like-uri, și în care puterea este adesea confundată cu dominarea, smerenia rămâne una dintre cele mai mari și mai necesare virtuți. Postul care precede sărbătoarea Nașterii Domnului ne amintește că nu putem ajunge la Betleem cu inima încărcată de mândrie; păstorii au ajuns în peșteră pentru că erau simpli, iar magii pentru că erau smeriți în căutarea lor. Deși puțini o mai pomenesc, și mai puțini o mai caută, smerenia este singura care așază omul în adevăr și îl face capabil să iubească fără constrângere. Domnul ne cheamă limpede: „Învățați de la Mine că sunt blând și smerit cu inima” (Matei 11,29). Dar într-un timp în care oamenii se ridică unii peste alții, în care funcțiile devin trepte de înălțare egoistă, iar cei aflați la conducere uită că înainte de toate sunt oameni, smerenia devine antidotul spiritual de care avem mai multă nevoie ca oricând.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „nu este nimic mai urât înaintea lui Dumnezeu decât omul care se înalță pe sine și îi disprețuiește pe ceilalți”. Iar realitatea ne arată că acolo unde mândria crește, pacea dispare, iar relațiile se transformă în raporturi de forță „care pe care”. Se uită prea ușor că funcțiile trec, aplauzele se sting, dar felul în care i-am tratat pe oameni rămâne înscris în sufletul nostru și în memoria celor din jur. Sfântul Isaac Sirul ne învață că „unde este smerenie, acolo se revarsă mila lui Dumnezeu”, iar experiența arată că acolo unde sunt mândrie, părere de sine, slavă deșartă, omul se izolează, devine rigid, insensibil, incapabil să mai vadă chipul lui Dumnezeu în aproapele său.

Postul Nașterii Domnului ne oferă prilejul potrivit pentru a lucra această smerenie. Este un timp al împăcării, al iertării și al dezlegării sufletului de poveri inutile. Nu putem pune daruri la ieslea lui Hristos dacă în noi zace neiertare; nu putem cânta „Slavă întru cei de sus” dacă în inimile noastre avem război, neliniște, tulburare.

Cum se poate dobândi smerenia într-o vreme atât de grăbită și de tensionată? Părinții ne arată un drum simplu, dar adânc: să ne amintim permanent de Dumnezeu și să nu ne atribuim ceea ce este dar; să ascultăm mai mult și să vorbim mai puțin; să ne cunoaștem limitele și să nu ne rușinăm de ele; să ne rugăm pentru cei care ne supără și să nu osândim; să slujim acolo unde instinctul ne îndeamnă să comandăm sau să poruncim. Domnul a spălat picioarele ucenicilor nu ca să arate slăbiciune, ci putere – puterea iubirii care nu umilește pe nimeni. Iar Sfântul Efrem Sirul ne lasă rugăciunea care poate schimba inima: „Doamne, dăruiește-mi să văd greșelile mele și să nu osândesc pe fratele meu”.

Smerenia nu înseamnă lipsă de demnitate, ci plinătate de adevăr; nu înseamnă tăcere vinovată, ci curaj de a iubi fără a domina; nu înseamnă renunțare la fermitate, ci renunțare la înălțarea de sine, la egoism. Ea ne eliberează de nevoia de a impresiona, de a ne situa deasupra celorlalți, și ne învață să fim oameni înainte de toate. Apostolul Petru ne amintește: „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har” (I Petru 5,5). Iar harul acesta este singura putere care nu se transformă în abuz și singura lumină care nu apune.

Iar când ne apropiem de Noaptea Sfântă a Crăciunului, când îngerii cântă pacea, copiii colindă pe la case, iar pământul primește pe Pruncul-Hristos, să înțelegem că adevărata schimbare începe înăuntrul nostru. Dacă vrem să devenim mai buni și să schimbăm ceva în jurul nostru, să începem cu inima noastră. Acolo, în adâncul unde nu ajunge zgomotul lumii, se naște smerenia. Și, odată cu ea, adevărata libertate.