De ai fi socotit iuţimea muncilor veşnice, ţi s-ar fi părut cele mai mari necazuri, ca nişte jucării în viaţa aceasta; fiindcă cea mai mică muncă a Iadului, este mai rea decât toate cele vremelnice.

Gândeşte-te dar tu, cel ce suferi, la acel loc lipsit de toată bucuria şi prea întunecos, ca să biruieşti prin cea mai mică durere, pe cea mai mare. Cugetă la acea cumplită muncă, la acel loc a toate mistuitor, la scrâşnirea dinţilor, la tartarul cel prea friguros, la întunericul cel din afară, şi la celelalte vrednice de plâns şi de tânguire, la vederea cea înfricoşată a dracilor, şi pe scurt la felul tuturor muncilor, cu care se vor pedepsi toate simţirile noastre, fără vreo mila şi fără nădejde să se sfârşească vreodată. Şi după ce vei cerceta acestea, cu luare aminte, socoteşte de câte ori ţi se cădea să te osândeşti la aceste munci, în care se vor arde alţii pentru mai mici păcate decât ale tale, fiindcă au murit de năprasnă, şi nu au avut vreme să se pocăiască. Aşadar, dacă eşti vrednic de acele munci veşnice, nu este o mare facere de bine de a-ţi da Milostivul Dumnezeu aceste mici necazuri pe care e ai, ca să te izbăveşti de acele neîncetate şi cumplite?

(Agapie Criteanu, Mântuirea păcătoșilor, p. 176)