Curăţia cea deplină se zideşte din înfrânare, iar înfrânarea se face din frica lui Dumnezeu. Iar frica lui Dumnezeu se sălăşluieşte din durerea inimii. Iar cel ce nu se teme de Dumnezeu şi nu are frică de El în inima sa şi nu se înfrânează de la toate relele care îi înşală sufletul şi trupul, unul ca acela cade în multe şi grele păcate. Însă neînfrânarea este povăţuitoarea a tot păcatul. Iar, mai înainte de toate, ea aduce pe om la lăcomia pântecului şi la saţiul cel peste măsură, din care se naşte desfrânarea, care este mai grea şi mai cumplită decât toate păcatele. Că pierde şi înşală pe tot omul şi, ca şi cu o undiţă, trage inima spre această faptă rea. Pentru această răutate zice dumnezeiescul Apostol: „Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său.” (I Cor., 6,18). Pentru aceea, lăcomia este un lucru rău şi maică a pesaţiului şi mijlocitoarea desfrânării. Untdelemnul creşte para din felinar, iar hrana aprinde focul patimii în cel ce se apropie de femeie, ca să audă cuvinte stricătoare de suflet, iar după aceea ca să facă şi desfrânare.

(Proloagele, volumul 1, Editura Bunavestire, p. 216)