Copiii nu trebuie pedepsiţi pentru greşelile pe care le-au făcut din pricina unor împrejurări nefericite. Deopotrivă, nu trebuie pedepsiţi cu asprime pentru poznele şi abaterile care ţin mai mult de uşurătatea tinerească şi de superficialitatea firească, decât de răutatea voinţei. De exemplu, este o adevărată nedreptate şi cruzime să-l pedepseşti pe elevul puţin înzestrat, dar harnic şi sârguincios, pentru faptul că nu îşi face temele atât de repede şi de bine ca alţi copii mai talentaţi. O barbarie şi mai grosolană, ciudată până la absurd, este să fii aspru şi să îi baţi pe copiii slabi, bolnavi şi infirmi din pricina acestor defecte naturale, pentru care ei nu sunt câtuşi de puţin vinovaţi.

Deşi acele obiceiuri proaste care ţin de mâncat, de ţinută, de mers şi aşa mai departe, precum şi de abaterea de la regulile bunei cuviinţe şi încălcarea aşa-numitelor bune maniere trebuie observate şi corectate, a-i pedepsi pe copii pentru ele la fel de aspru ca pentru păcatele şi viciile evidente (cum ar fi, de exemplu, minciuna, înşelăciunea, clevetirea, furtul şi aşa mai departe) ar fi un lucru cu desăvârşire nedrept şi nechibzuit. Şi totuşi, cât de des se întâmplă lucrul acesta în sânul aşa-ziselor „pături cultivate” ale societăţii! Într-o rătăcire la fel de mare cad părinţii atunci când măsoară asprimea pedepsei după dauna pe care a adus-o copilul prin greşeala sa. Dacă, de exemplu, copilul, din imprudenţă sau din împrăştiere copilărească sparge o fereastră, o cană, o farfurie etc., mulţi părinţi, din avariţie, îi pedepsesc pentru aceasta cu mult mai aspru decât pentru săvârşirea unui păcat grav, cum ar fi furtul, jurământul mincinos etc.

(Sfântul Vladimir al Rusiei, Cum să educăm ortodox copilul, Editura Sophia, București, 2011, pp. 131-132)