Cred că bun lucru fac, în acesta Duminică a Ortodoxiei, încercând să rezum și să comentez pentru dumneavoastră o nuvelă așa-zisă fantastică a ilustrului nostru compatriot Mircea Eliade, nuvelă intitulată “O fotografie veche de 14 ani” și care de fapt reprezintă un document de deosebită valoare și importanță pentru teologia ortodoxă și pentru gândirea românească.

Eroul povestirii e un tânăr român, Dumitru cu numele, stabilit în Statele Unite. Pe frumoasa lui soție, Thecla, o letonă, grav bolnavă de astmă, o tămăduiește în mod miraculos de la distanță și numai, prin cuvânt – având în față doar fotografia ei – un pastor canadian în a cărui biserică (Biserica Mântuirii) Dumitru a intrat din întâmplare și încurcând niște date calendaristice. Pastorul acela, doctorul Martin, opera în mod obișnuit vindecări prin rugăciuni și concentrare a minții. Minunea are loc la zece ani după căsătoria lui Dumitru cu Thecla, iar fotografia înmânată doctorului Martin o înfățișează pe letonă la vârsta de 18-l9 ani. În momentul săvârșirii miracolului ea are treizeci de ani.

Patru ani mai târziu, Dumitru se află din nou în orașul unde obținuse însănătoșirea nevestei sale. Și simte nevoia să se ducă să-i mulțumească fierbinte pastorului lacător de minuni. Dar nu-l găsește la Biserica Mântuirii, unde i se spune că pe Martin îl cheamă în realitate Dugay, că nu e doctor în teologie, că e un fals tămăduitor și un escroc, un înșelător lipsit de orice puteri taumaturgice, care a stat doi ani în pușcărie iar acum își câștigă viața lucrând într-un bar ținut de un cumnat al său.

Și, într-adevăr, Dumitru dă de fostul pastor ia barul cu pricina. Vrea să-i exprime caldele sale mulțumiri și să-i aducă aminte de ce s-a petrecut cu patru ani în urmă, dar Dugay ~ Martin nu-i îngăduie să lungească vorba. Sunt un farsor, îi spune, nu am făcut nicicând minuni, vindecarea soției dumitale e o simplă sugestie, de altfel „am plătit” pentru minciunile și înșelătoriile mele cu doi ani de închisoare, cât despre Dumnezeu află că Dumnezeu nu există, Dumnezeu a murit, lasă-mă, nu-mi aminti trecutul, pleacă de la mine. Și deoarece Dumitru tot stăruie și-i arată fotografia și-l copleșește cu mulțumirile și-L slăvește pe Dumnezeu, Dugay – Martin, exasperat, îi face o profesiune de credință în felul următor:

„Cum de se poate mântui cineva într-o Biserică? Dumnezeu S-a retras din lume, a dispărut. Pentru noi, oamenii, e ca și mort. Putem spune, fără urmă de nelegiuire, că Dumnezeu a murit, pur și simplu pentru că nu mai e cu noi, nu ne mai este accesibil. S-a retras, S-a ascuns undeva. Acel „undeva” nu face parte din lumea noastră, e ceva pe care filozofii îl numesc transcendent. Dar pentru noi, oamenii, transcendența e o formă a morții. Deci, dacă Dumnezeu a murit pentru noi, cum de mai poate omul să se mântuiască într-o Biserică”?

Acestei răspicate formulări a doctrinei morții lui Dumnezeu și a nietzscheismului, cum îi răspunde Dumitru? Prin contra-argumente apologetice, polemizând, tunând și fulgerând, debitând o altă declarație de principii? Câtuși de puțin. Ci în modul cel mai neașteptat și surprinzător cu putință: printr-o urare în stil sfatos-isteț, în limbaj popular – țărănesc viu și săltăreț, parcă închipuit de un Creangă de zile mari:

„Să vă dea Dumnezeu noroc, doctore Martin. Noroc și sănătate. Dar degeaba încercați să mă speriați D-voastră cum că Dumnezeu ar trage să moară. Nu mă las eu așa ușor păcălit de o glumă”. Și încă: „Nu mă păcăliți cu una cu două”.

Vrednice de multă luare-aminte sunt sintagmele: nu mă speriați D-voastră, nu mă las așa ușor păcălit și mai cu seamă acel fermecător, acel irezistibil condițional: ar trage să moară. Moartea lui Dumnezeu nu poate fi pentru un om sănătos la minte (să fie cât de mare numărul învățaților pedanți teologi care au născocit sloganul morții Sale) decât o glumă și o păcăleală. Iar sărmanului doctor Martin, bunului tămăduitor fără voie, încăput în mreaja unor nocive fantasmagorii, ce altceva i se poate ura decât sănătate și noroc?

Mai târziu când Dugay – Martin, antrenat în discuție, revine și afirmă că nu crede nici în Dumnezeu, nici în diavol, Dumitru din nou, în aceeași tonalitate voioasă, calmă, voitoare de bine și nezdruncinată de bazaconii intelectualiste repetă: „Degeaba vă trudiți D-voastră, doctore Martin, să mă duceți în ispită”.

(A se remarca: băiatul cuviincios, în ciuda mărturisirii auzite, nu încetează de a-l numi pe Dugay – Martin „doctor”, ceea ce în limbaj anglican este echivalent cu „părinte”. Apelativul se mai tâlcuiește și așa: orice ar fi, harul nu vi l-ați pierdut.)

Doamne ferește! mai exclamă Dumitru făcându-și cruce atunci când Dugay – Martin enunță cu glas parcă mai categoric: „Asta înseamnă că pur și simplu Dumnezeu S-a retras definitiv, adică, într-un cuvânt a murit…

Pe băiatul curat de la Dunăre, pe fiul lui Mutter Natur, pe evlaviosul și recunoscătorul tânăr român care drept ripostă la atâtea blasfemii se mărginește a-și face smerit Cruce, nu-l zdruncină nici una din marile isprăvi recente ale culturii occidentale: nici semantica, nici sociologia, nici zenul (entuziast adoptat de la asiatici), nici Spiritul Absolut și nici limbajul universal. El știe ce știe și nu se sfiește a-și rosti sus și tare crezul: Dumnezeu este, harul e lucrător, suntem înconjurați de taine (și nu se cade a le iscodi cu prea aprigă râvnă), Dumnezeu poate, milostivindu-Se, prin aleșii Săi, face minuni, omul se poate mântui. Vindecarea Theclei, de la distanță și numai prin cuvânt, i se pare cu totul posibilă, iar toate îndoielile și frământările lui Dugay -Martin le dă hotărât la o parte. Cât despre faimoasa teorie nietzscheană a morții lui Dumnezeu – temelie a doctrinei proprie unor teologi anglo-saxoni și germani ai deceniilor șase și șapte - el o socotește o năsărâmbă, năzdrăvănie, a minții, curată hulă și divagație ce nu poate fi întâmpinată mai eficace decât prin urări calmante, vorbe de exorcizare (Doamne ferește) și facerea semnului Sfintei Cruci.

Credința simplă, neabătută, necoruptibilă, stă potrivnic față către față în nuvela lui Mircea Eliade nu desigur cu adevărata cultură, ci cu deviațiile, absolutizările și pervertirile ei. Ori de câte ori cultura, prin feluritele ei manifestări, se străduiește să picure în sufletul omului necredința, șubrezirea temeiurilor dreptei judecăți și haosul mintal, ea se cuvine înfruntată de omul cu mintea întreagă. Dumitru nu e un teoretician, un partener într-o discuție abstractă și erudită. E un uimit, un indignat, dar totodată un blajin: orbecăielile psiho-patologice ale bunului doctor Dugay – Martin, vas ales care nu se învoiește a realiza ce este, și a crede că, prin vrerea și cu ajutorul lui Dumnezeu, poate făptui minuni, el le întâmpină cu un surâs înțelegător, cu o politețe impecabilă și un soi de milă pentru cel încăput în lanțurile diavolului, diavol împodobit cu straiele mincinoase ale unui intelectualism scăpat de sub controlul rațiunii sănătoase, bunului simț și dreptei socotințe.

Dumitru, scurt spus, e un ortodox. Și mai ales, un ortodox român, Crede în Dumnezeu, har, minuni, în harul preoțesc, în puterea rugăciunii și în putința de mântuire a omului în Biserică. Credința această simplă a lui e fermă și cuprinde înseși bazele sistemului teologic specific făpturii pe care lui Mircea Eliade îi place a o numi: omul de la Dunăre, un ins nesofisticat dar nu prost, nu ușor de dus cu vorba, de îmbrobodit cu fraze spăimântătoare, de convertit la soluția deznădejdii prin cuvinte ademenitoare și goale.

Neîncetata bonomie a lui Dumitru, nedepărtarea lui de la o răbdătoare compătimire pentru bietul pastor vrăjit de teologii și filosofii abstruse și izvorâte din minți rătăcite constituie puterea de atracție fascinantă a nuvelei. Dugay – Martin se chinuie, stăpânit de remușcări și înrobit de concepții catastrofale, Dumitru însă e senin, stăpân pe sine și puternic sprijinit de credința lui. Lui Dugay-Martin nu-i vine a crede că nu numai că a lecuit-o pe Thecla de astmă – de la distanță și prin cuvânt și cu participarea la rugăciune a tuturor celor prezenți în biserică – ci a și întinerit-o: dovadă fotografia aceea, acum veche de paisprezece ani, pe care Dumitru o arăta biruitor pastorului și clienților din bar – în vreme ce o solistă cântă un șlagăr stupid – o fotografie în care timpul nu a trecut, căci Dugay – Martin a facut-o pe Thecla de acum aidoma cu aceea din fotografie, așa cum se înfățișa când abia împlinise optsprezece ori nouăsprezece ani.

Dumitru nu se lasă amăgit, ispitit, descumpănit. Dumnezeu este, harul lucrează, minunile sunt reale, mântuirea omului este întru totul posibilă. Nu suntem sortiți absurdului, lumea are un sens. Crezul lui Dumitru e strict ortodox, el dă glas în barul acela american, atât de altul decât lumea păstorească de unde a plecat, elementelor fundamentale ale cugetului ortodox răsăritean. În cele din urmă însă, Dugay – Martin, răscolit, cucerit de atâta bună credință, căldură, statornicie și puritate, recunoaște: „Așa cum e Dumitru, cu credința lui naivă, idolatră și vană, e mai aproape de Dumnezeul adevărat decât noi toți. Și tot el are să-L vadă cel dintâi, când Dumnezeul adevărat Își va arăta din nou fața”.

Biruința lui Dumitru (relativă, ce-i drept, căci pastorul tot îl socotește idolatru și naiv) e în fapt biruința Ortodoxiei, așa cum a fost mărturisită la Chicago, în 1959, nu mai puțin limpede și tare decât de Petru Movilă și Sinodul de la Iași din 1642.

Iată de ce, când am avut fericitul prilej în vara anului 1970, la Mănăstirea Văratec, să-i solicit lui Constantin Noica îngăduința de a-i citi pasajele principale din nuvela lui Eliade, am cutezat și a formula părerea că adevăratul titlu al fermecătoarei lucrări este: Mărturisirea Ortodoxă, Chicago 1959. Mărturisire desigur nu dogmatică, sistematică și completă, însă autentic ontologică, reflectând în chip desăvârșit fondul psihic, sensibilitatea mistică, câmpul ideativ și cuantele programatice ale unui popor legat în covârșitoarea-i majoritate de creștinism și ortodoxie, devenite pentru el adevărate reflexe ale minții și simțirii.

Pulsează în "O fotografie o veselie", o încredere, o statornicie și o exuberanță, o prospețime verbală care farmecă fără greș. Concluzia e optimistă. Există acum o șansă de mântuire și pentru pastorul – escroc. El vorbește din nou cu putere și înflăcărare, parcă profetic, i se pare lui Dumitru. Nu întărește oare versetul din rugăciunea de seară: Cu noi este Dumnezeu, înțelegeți neamuri și vă plecați? Noica însă, la sfârșitul lecturii, îmi spunea: Adevăratul înțeles al propoziției „Cu noi este Dumnezeu” iată-l: Dumnezeu este și cu noi și cu voi, numai să înțelegeți lucrul acesta și să nu vă închideți, să nu vă baricadați, să-i dați viață, să-i dați crezare.

(Nicolae Steinhardt)