Mânia este o a doua cauză a tristeţii, care fie că este o urmare directă a ei, fie că se manifestă ca ranchiună, în urma unei jigniri. Sfinţii Părinţi arată că pricina întristării omului nu stă în cei împotriva cărora ne-am mâniat, nici în cei care ne-au jignit şi cărora le purtăm ranchiună, ci în noi înşine. De aceea, a înceta orice relaţie cu persoanele în cauză nu poate fi o metodă potrivită de vindecare. Astfel, Sfântul Ioan Casian scrie: „Dumnezeu, Făcătorul a toate, cunoscând mai presus de toţi calea de însănătoşire a creaturii sale, şi că nu în alţii, ci în noi înșine se află rădăcinile şi cauzele greşelilor, a poruncit să nu părăsim obştea fraţilor şi să nu-i ocolim pe cei ce socotim că i-am jignit noi, sau de care noi am fost jigniţi”.

Dimpotrivă, continuând să-l vezi şi să-i  vorbeşti celui care te-a întristat, ajungi să te vindeci mai repede, pentru că astfel te lupţi direct cu greutăţile care sunt pricina tristeţii şi le învingi mai iute şi mai uşor. Altfel, în singurătate, există primejdia ca motivele tristeţii să rămână mai mult sau mai puţin necunoscute, ele continuând să acţioneze şi să-l ţină pe om în întristare.

(Jean Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, Editura Sofia, p. 502)