Se apropie Sărbătoarea Naşterii Domnului, prilej de bucurie pentru toţi creştinii. Ne simţim din nou copii, alături de copiii noştri, cărora le pregătim din timp cadouri, care mai de care mai scumpe şi atrăgătoare. Îi iubim, îi răsfăţăm, căci dau sens existenţei noastre, făcându-ne sărbătorile mai frumoase. Pentru unii copii, însă, Crăciunul nu mai apucă să vină. Sunt acei copii care nu vor vedea nicicând lumina zilei, fiind sortiţi întunericului şi morţii.

Ei nu vor primi Botezul mântuitor şi nu vor gusta din Potirul Vieţii. Ei nu-şi vor îmbrăţişa niciodată părinţii şi nici fraţii. Nu vor alerga pe malul mării, nu vor privi seninul cerului sau luminătorii cei frumoşi ai nopţii. Nu vor merge în tabără la munte, nu vor cânta la vioară, nu vor mânca tort de ciocolată şi nu vor umfla baloane. Nu vor colecţiona timbre, nu se vor da cu rolele, nu vor mesteca gumă şi nu vor face petrecere în pijamale. Ei nu vor înălţa niciodată un zmeu şi nu-şi vor face cazemate din zăpadă. Nu se vor alinta la pieptul mamei şi nu vor juca fotbal cu tata. Ei nu-şi vor serba niciodată ziua de naştere, iar singurul cadou pe care-l vor primi vreodată este MOARTEA. Pentru că o decizie absurdă şi arbitrară a făcut ca alţi copii să trăiască, iar ei nu.

 Pe covorul imaculat al zăpezii, paşii femeilor grăbite să ajungă la ora programată pentru avort lasă urme adânci, ca nişte sentinţe definitive într-un proces de condamnare la moarte. Fără drept de apel. Ascuns în culcuşul cald, acolo unde ştie Dumnezeu că nu i se poate întâmpla nimic rău, pruncul nevinovat se strânge, cuprins de un fior, presimţind parcă apropierea morţii. Cu mânuţele întinse, de parcă ar vrea să cuprindă şi să încălzească inima de gheaţă a mamei, firava făptură deschide gura într-un strigăt mut, atunci când instrumentele de tortură se apropie de el.

Atunci, inimioara lui cea mică o ia la goană, pentru a se opri definitiv în doar câteva secunde. Sfârtecat şi smuls bucată cu bucată din pântece, trupul însângerat e azvârlit, apoi fără milă în container şi incinerat, alături de alte mormane de trupuri minuscule. După milioanele de ucideri, nici medicii şi nici părinţii nu mai simt fiorul vreunui regret. Nu după mult timp, se pregătesc să bată palmele însângerate, punând la cale încă o ucidere.

"Mami, Lumina e importantă!..."

Există însă şi finaluri fericite. Recent, o adolescentă de 16 ani din Texas şi-a dat părinţii în judecată pentru că aceştia o forţau să facă avort, când era însărcinată în două luni. Tânăra a spus că duce lupta vieţii ei şi că are dreptul să facă un copil. De asemenea, ea a obţinut un ordin de restricţie pentru a împiedica avortul. "Am cerut deja judecătorului să oprească abuzurile părinţilor”, a spus adolescenta. Părinţii i-au interzis fetei să mai meargă la şcoală, i-au confiscat telefonul şi maşina şi l-au ameninţat pe tatăl copilului. Mama şi-a ameninţat fata că îi va pune în mâncare pilula de avort, iar tatăl i-a spus că "va face avort, pentru că decizia o va lua el". Cu toate acestea, tânăra a rămas de neclintit în decizia de a da viaţă pruncului din pântece.

Un final fericit are şi filmul „11:30”, un scurt metraj gândit de tânărul regizor basarabean Nicolae Negară, care pune în discuţie tema vieţii şi a morţii. Protagoniştii filmului, doi tineri, Vadim şi Simona sunt puşi faţă în faţă cu decizia de a păstra sau nu copilul pe care îl poartă Simona. În timp ce Vadim insistă şi face tot posibilul ca avortul să aibă loc, Simona este măcinată de frămîntări. Un şir de întâmplări îl împiedică pe Vadim să ajungă la clinica unde Simona era programată pentru avort, la ora 11.30. În timp ce Vadim luptă cu moartea, în urma unui accident, se produce o minune care le rezolvă pe toate. Într-o viziune, îi apare fetiţa din pântecele Simonei care îl readuce la viaţă, determinându-l să renunţe la ideea avortului.

Multe sunt situaţiile în care pruncul nenăscut are un rol hotărâtor în decizia părinţilor de a renunţa la avort. Cristina, o tânără de 21 de ani, mărturiseşte:

«Soţul meu îmi zicea să fac avort, pentru că suntem prea tineri pentru a avea un copil şi nu avem cu ce să îl creştem. Am început să plâng şi vroiam să mor în momentul acela. Soacra-mea a zis că trebuie să fac avort, pentru că avortul nu e o crimă. Plângeam şi mă rugam în fiecare zi la Dumnezeu să îmi dea putere să trec peste toate şi să îl lumineze pe soţul meu. Într-o noapte am visat că mi-a apărut un copil în faţă şi mi-a zis: "Mami, Lumina e importantă!...". Am ştiut că e un semn de la Dumnezeu şi m-am hotărât că nu voi face avort, orice s-ar întâmpla. Până la umă, soţul meu şi-a cerut iertare şi am hotărât să păstrăm copilul. În fiecare zi Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dăruit acest copil minunat!»

Dragi mămici care purtaţi în pântece un dar de la Dumnezeu! Nu răpiţi copiilor şansa de a se naşte! Nu vă mânjiţi mâinile cu sânge nevinovat! Nicio fiinţă necuvântătoare din lumea mare nu-şi ucide puii, aşa cum o fac femeile din vremurile noastre! Lăsaţi lumina Sfintelor Sărbători să pătrundă în sufletele voastre, iar vestea Naşterii Domnului să vă aducă în minte gândul cel bun: acela de a ocroti viaţa şi de a da naştere făpturilor zămislite de Dumnezeu în pântecele voastre!

“Du-te să întâlneşti în pădure o scroafă cu purcei. Eu eram în pădure - am stat nouă ani şi şapte luni prin munţii ăştia singur - şi am întâlnit o scroafă cu purcei într-un munte la Poiana Craiului. Eram singur. Când am dat faţă în faţă cu ea, să ferească Dumnezeu, m-am întors, că am avut un brad şi m-am agăţat de dânsul. S-o repezit ca fulgerul la mine. Când ai pus mâna pe un purcel te-a făcut praf; poţi să mori tot atunci. Şi vânătorii se tem de ei. Aşa îşi apără scroafa sălbatică purceii. Numai mamele creştine îşi ucid copiii!

Aşa sunt legile firii date de Dumnezeu: mama să-şi apere fiii săi. Dar omul raţional să fie mai rău decât toate fiarele şi dobitoacele şi să-şi omoare copiii? Vai şi amar de acele mame!”

(Ne vorbeşte Părintele Cleopa - 3, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2004, p. 76)