Incorect şi nechibzuit procedează părinţii şi atunci când, după ce l-au pedepsit pe copil, încep îndată să-l alinte, dându-i să înţeleagă că le pare rău şi oarecum se căiesc fiindcă l-au pedepsit. Dimpotrivă: copilul pedepsit trebuie alintat când dovedeşte căinţă pentru fapta sa şi dorinţă sinceră de a se îndrepta. Deci, părinţi creştini, folosiţi-vă (cu discernământ) dreptul de a vă pedepsi copiii…

Nu vă pedepsiţi copiii decât pentru ceea ce merită pedeapsă în ochii lui Dumnezeu, pentru ceea ce este păcat înaintea Lui – şi dimpotrivă, nu lăsaţi niciodată nepedepsit copilul atunci când el încalcă o poruncă a lui Dumnezeu cu bună ştiinţă şi fără a fi silit. Pedepsindu-vă copiii, să fiţi însă călăuziţi numai de dragoste şi niciodată să nu uitaţi că singurul scop al pedepsirii trebuie să fie îndreptarea lor. Nu vă temeţi că dacă vă veţi creşte copiii cu severitate, pedepsindu-i nu rareori, ei se vor răci faţă de voi şi le veţi pierde dragostea. Nu, fiindcă experienţa arată cu totul altceva: copiii voştri vă vor fi recunoscători pentru faptul că i-aţi ţinut în frâu şi prin buna educaţie pe care le-aţi dat-o aţi pus temelie trainică binelui lor vremelnic şi celui veşnic, mântuirii lor.

(Sfântul Vladimir, Mitropolitul Kievului, Despre educaţie, Editura Sophia, Bucureşti, 2006, pp. 187-188)