Ca în fiecare an, de o bună bucată de vreme, Sfintele Sărbători ale Învierii Domnului se deapănă iute şi degrabă, din ce în ce mai iute şi mai cu grabă. Cu oboseală, alergătură (la cumpărături, curăţenie, serviciu – cine-l are să-i…), zdrobeală, o săptămână înainte. Cu lăcomie, alergătură (pe la rude, prieteni, grătare, discoteci), oboseală… după. Cu mâna pe telefonul mobil până la miezul nopţii, dând mesaje înghesuite şi tresărind fericiţi de câte ori clinchetul suav al minunii tehnologice ne vestea că cineva a cheltuit şi el 0,0X euro (la promoţie) şi s-a gândit, o dată în an, şi la noi. Cu aceeaşi mână, strângând protector telecomanda, între două pahare şi trei farfurii, căutând ştirile cele de toate zilele şi minunându-ne, din confortul, liniştea şi siguranţa casei, apartamentului, vilei, sufletului îmbuibat, minunându-ne, deci, de înghesuiala, călcatul în picioare, incendiile, accidentele, ţipetele, durerile altora. Noi, nu! Pe noi ne apără în continuare Doamne-Doamne – am fost la două Denii, am luat Lumina la Înviere, da, am stat chiar şi la miruit, am dat de pomană vecinei (că iar se strica mâncarea în frigider…), am fost la naşi, cu pască şi cozonac, şi chiar dacă am consumat un pic mai mult, nu-i nimic, luăm o pastiluţă cu o cafeluţă, şi uite, suntem la TV, totul curge valuri în jurul nostru, timp, vreme, sărbători; sună telefonul, ne felicită iar cineva: Paşte fericit!, cu adevărat fericit!

Zgâriind timpanul şi retina, urarea absurdă se lăfăie, se răscăbăiază pe diverse suporturi şi în cele mai neaşteptate locuri. O poţi găsi în ziare, pe bannere, pe felicitări, prin vitrine, la aproape toate posturile TV sau radio, în reviste, pe tricouri, de-a curmezişul drumurilor ori cocoţată pe stâlpi…

Apărută ca o ciupercă otrăvitoare într-un timp al schimbărilor şi al incertitudinilor, ea transformă (cu voie sau fără de voie, cu ştiinţă ori din neştiinţă) sintagma consacrată de câteva secole de limbă românească sacră – Sfintele Paşti – într-o alăturare hilară, în care substantivul e trecut de la plural la singular şi convertit într-un verb la imperativ. Dacă adăugăm şi un determinant circumstanţial de loc, ca în multele oferte speciale de cazare, abundente pe siturile de specialitate (gen Paşte fericit în…), confuzia e totală.

Nebuloasa din mintea mea e străbătută însă de o nelinişte fiinţială: dacă urarea chiar se împlineşte? Oare nu mă voi transforma peste noapte într-un erbivor de calibru, gen Iepuraşul mustăcios, ştiută fiind puterea de zidire, de bine-zicere a cuvântului? Nu de alta, dar concurenţa simbolului omniprezent, răsărit în cele mai năstruşnice ipostaze – ca dulce sclipicios, îngrămădit cu stivele în super, mega, hiper marketuri; ca mascotă a isteriei obligatorii a cumpărăturilor, ca abţibild, cadou, ca uniformă în cluburi cu fiţe şi fâţe mari şi mici… - mă sperie! Mă tem că nu avem ce paşte amândoi!