Deseori aud cum oamenii, la vremea postirii, se plâng de „întărirea ispitelor” și la ieșiri din decorul vieții cotidiene. E firesc, mă întreabă? Uneori nu mai știu dacă e firesc să te rănești în luptă dar știu sigur că numai rănile din luptă sunt cele valorizabile duhovnicește. Răni de congruență la societate ori induse de inadaptabilitatea la mediul în care trăim nu sunt referențiale pentru a putea crește, pentru a putea dezvolta un progres duhovnicesc real. Am aflat în aceeași sursă de rugăciuni din care am citat în ultimele zile – un minunat Imn al Sfântului Simeon Noul Teolog. Aș vrea să parcurgem împreună lectura lui. Iată-l: „Cum ești Izvorâtor de foc, cum ești și Apă răcoritoare, cum și arzi și îndulcești și singure ele vor trăi, să nu se amăgească nimeni/ O Iubire care îndumnezeiești, Tu ești Dumnezeu./ Uimitor lucru și greu de aflat este acesta./ Cum nimicești stricăciunea? / Cum faci dumnezei pe oameni, cum faci întunericul lumină când ridici pe cei din iad,/ cum faci pe muritori nestricăcioși?/ Cum atragi întunericul la lumină, cum luminezi noaptea?/ Cum luminezi inima, cum mă faci pe mine întreg?/ Cum te unești cu oamenii cum ne faci fii ai lui Dumnezeu, cum ne arzi cu dorul Tău, cum ne străpungi fără suliță?/ Cum rabzi și cum suporți, cum nu răsplătești îndată, cum, fiind în afară de toți, vezi cele ce sunt făcute de toți?/ Cum fiind departe vezi fapta fiecăruia?/ Dă răbdare robilor Tăi să nu-i copleșească necazul.” (XII Rugăciuni de toate zilele, Chilia Sfântul Tihon, Sfânta Mănăstire Pantokrator. Sfântul munte Athos, pp. 11-12). Poate părea o exprimare paradoxală dar rugăciunile nu sunt paradoxale, iar Imnul acesta este o rugăciune. Pare mai degrabă o excelentă stăpânire a vederii lui Dumnezeu și mă întreb iară, ca în multe din textele imnografilor creștini, cât de „recenți” sunt de fapt în tehnică și realizarea comunicării învățăturii. Poate părea răspunsul la întrebarea „care metaforă va mântui lumea” aducând aminte că nici sufletul și nici comunicarea învățăturii în ce privește veșnicia sa nu se încadrează la simple investiții de context. Ci la înțelegerea conținuturilor veșniciei. 

Revenind la ispitele din post poate că e bine să reevaluăm cum de se întâmplă toate. De fapt ispita, în toate contextele și timpurile, nu poartă pecetea prezenței lui Dumnezeu ci „violarea” acestei peceți prin violența celui ce ne urăște desăvârșit dar ni se prezintă mereu ca un mare prieten. Acela nu poate răspunde la nici una dintre întrebările așezate de Sfântul Simeon la Altarul lui Dumnezeu. Recitiți atent versurile-mărturie și veți înțelege că Dumnezeu i-a răspuns Poetului-Sfânt. Fiecare întrebare aduce dinainte un adevăr care este răspunsul interogației. Focul Duhului Sfânt și Apa Botezului vin să confirme adâncimea prezenței lui Dumnezeu în viețile noastre. Fără a se amesteca între ele și fără a se amesteca în viețile noastre, Dumnezeu refuzând să fie „șeful lumii” și oferindu-se jertfă morții pentru a învinge moartea noastră. Așa a nimicit stricăciunea, putrezirea noastră inerentă fizicii lumescului, dărâmând porțile iadului, făcând din iadul locul inutilității. Căci nu frică ne dăruiește ci Iubire. Nimic din frică nu poate construi cele enumerate de Sfântul Simeon. Frica nu face lumină. Și nici nu aduce zorii nopții. Întunericul e semnul legăturii fricii fără sfârșit. Iar Hristos nu ne vrea să fim „fiii fricii” ci ai iubirii, ai libertății născute din iubire. 

Construcția de întâmplări nefericite ce-și dau mâna pentru a crea senzația ispitelor – cum ar fi spus Basarab Nicolesco – ne aparține. E parte din alcătuirea falselor arce de supraviețuire și dovedesc, dacă e nevoie de dovadă, că suntem firi neîncrezătoare în Creator în ciuda cuvintelor prin care ne declarăm de partea Lui. Mereu am avut sentimentul acesta al fugii după întuneric al firii umane. Ai senzația că ne convine nefericirea mai degrabă decât fericita purtare de grijă a lui Dumnezeu. Într-o lume a robotizării științei amintirea textului Sfântului-Poet ne aduce aminte că adevărata știință este să vezi Creatorul ca parte a vindecării de moarte și îndoială, dăruitor al adevăratei cunoașteri care pornește dinspre sine și se împlinește în cunoașterea Lui. Tainică rezoluție la momentele de autosuficiență ale lumii moderne – și nu numai – cuvintele din urmă ale Imnului: Dă răbdare robilor Tăi să nu-i copleșească necazul! Ceea ce ne spune, peste veac, Sfântul este că lipsa răbdării ne face vulnerabili „adaosului” de mizerii care vin peste noi la vremea postirii. Că neluând de partea noastră în serios răbdarea îngăduim celui ce ne urăște să își facă jocul. Preluăm ceva din plastia gândirii sale și o multiplicăm, nerăbdători, la nesfârșit. Să priviți atent la ce vă pornește în post. Și veți vedea că graba nu strică numai treaba ci și liniștea de care avem nevoie pentru e ne menține departe de păcate. Pentru că răbdarea e cheia virtuților. În răbdare se construiește casă lui Dumnezeu și nimic mai de preț nu ajută înțelegerii darurilor lui Dumnezeu în viețile noastre decât răbdarea de a le afla. 

Nu suntem prima generație copleșită de necazuri. Suntem poate mai zgomotoși și afișăm mai mult necăjirea noastră. Ne-am obișnuit să ne dăm în spectacol mai degrabă decât să asumăm cu rugăciune schimbările din viață. Însă avem la îndemână perioadele acestea de postire, atunci când ratăm timpul cotidian, să ne facem exercițiul răbdării, al măsurării multului bine din viață. Nu cedați ispitei de a crede că, dacă sunteți triști ori flămânzi ori obosiți la vremea postirii, e musai de la cel care ne urăște. E și o reașezare a pietrelor din suflet peste care uneori trece focul, alteori apa...