Nu mă pot despărți de frumusețea rugăciunilor pe care le-am descoperit, sper că împreună, în volumul amintit deja de trei zile, XII-Rugăciuni de toate zilele (Chilia Sfântul Tihon, Sfânta Mănăstire Pantokrator, Sfântul Munte Athos). De astă dată vă propun să citim împreună o rugăciune a Sfântului Nicodim Aghioritul. Par a fi pagini de Acatist, de nu vor fi fost gândite exact așa la vremea zămislirii lor, și poate de aceea emoția lecturii lor este mai amplă. Iată textul: 

„Iisuse, Fiule al Tatălui fără de maică după Dumnezeire, Te slăvesc pe Tine Cel ce-ai fost dintru început mai presus de pricină și de cuvânt./ Iisuse, Fiule al Maicii fără de tată după omenire, Te slăvesc pe Tine Cel ce la plinirea vremii Te-ai făcut om pentru noi./ Iisuse, Emanuile în care nu este schimbare, purtător îngeresc al măritei vești a mântuirii, îți mulțumesc pentru marea Ta dragoste pentru om./ Iisuse, Mielul lui Dumnezeu, fără de prihană, pururea mă mărturisesc Ție, căci eu sunt oaia cea pierdută./ Iisuse, Mântuitorule cel preamilostiv, fă lucrător în mine harul Duhului Tău./ Iisuse, Noule Adame, dezbracă-mă de omul cel vechi și îmbracă-mă întru cel nou./ Iisuse, Care Te-ai pogorât pe pământ învrednicește-mă desfătării Raului./ Iisuse, Care ai luat firea omenească, fă-mă părtaș îndumnezeirii./ Iisuse, suflarea mea vino, cercetează-mă.” (XII – Rugăciuni la toate zilele, ed.cit., pp/ 13-14).

Fără a exagera vă rog să le comparați cu tot ce îi cerem noi ori tot ce auziți în rugăciunile încropite ale câte unora pe care-i admirați și urmați în ieșirea lor din Ortodoxie.

Cuvinte de genul „prihană” și „îndumnezeire” ori acțiuni de genul îmbrăcării în Har sunt obstacole astăzi în mintea vorbăreață a omului modern, în înțelegerea cuvintelor cu adevărat descoperitoare a darului Întrupării Domnului Hristos. Emanuilul cel fără schimbare. Mântuitorul cel preamilostiv. De aici pleacă în fapt valul de deziluzii în care își scaldă timorarea morală omul modern. Din confuzia de planuri în care se adresează lui Dumnezeu ca și cum Acesta ar fi „geambaș” de credite pentru toți hapsânii de bine în nume propriu în care se scaldă lumea narcisismului (ne) duhovnicesc. Priviți textul unei rugăciuni limpezite de Har. Veți înțelege că niciun cuvânt nu este interpretabil, ca o milogeală care acoperă credința în milostivirea lui Dumnezeu. Vizibil, lui Hristos Domnul nu-i plac lingăii, oricât ar fi de ingenioși, fie că sunt feciori bogați care întreabă doar să pară că știu întreba, fie Iude hapsânite la bani. E ceva tainic în forța Mântuitorului de a pune la punct pe cei care s-ar vrea dumnezei dar fără asumarea Lui și fără a trece prin Cruce viața lor. Cum îmi spunea în tinerețe Părintele Teofil de la Pângărați, pe când abia deslușeam zorii teologiei: Nu cere ce ai nevoie, ci înțelege ce te face mai al Lui și apoi cere! Apoi continua, pe când întorceam claia de fân mirosind a cer și ploaie de liniște: Este o intimitate în care te așezi la vorbă cu Dumnezeu. Aceasta să n-o pierzi și n-ai să te încurci în cuvinte. Abia apoi m-a spovedit și m-a așezat pe Cale. 

Poate părea oarecum prea poetic ce spune Sfântul Nicodim: „Iisuse, suflarea mea, vino și cercetează-mă”. Sau cum am tot cântat la vremea colindelor: Vino Iisuse, în inima mea... E curajos să-L chemi pe Hristos în viața ta. E curajos și presupune că știi pe Cine chemi. Nu vine ca un zefir decât atunci când inima ta este zefir. Când e furtună El Însuși vine ca o furtună. Vine ca El indiferent cum l-am chema noi. Dar recunosc că aceste mod de a-L chema – Iisuse,  suflarea mea... – pare desprins din Cântarea Cântărilor. Mereu ni se spune că Hristos este Mirele care vine la miezul nopții. Că Biserica este Mireasa Mirelui Hristos. O dublare a intimității prin Cruce este reținută de Sfântul Ioan Gură de Aur care ne și spune că pentru Hristos Crucea Lui este patul nunții Sale cu lumea. Poate părea, repet, exagerare, dar cuvintele trec de metaforă aici și se împlinesc în plinătatea duhovnicească a Învierii. Nu a aflat altă cale să ne fie suflare Domnul decât calea crucii, tainica izvodire a acesteia în Înviere. 

Suntem în săptămâna care precedă Duminicii Crucii. O construcție de imnuri liturgice – tropare, condace, stihoavne – ne ajută să vedem Crucea fără a simți, încă, pe buzele rugăciunii Sângele care curge pentru curățirea cuvintelor noastre. Dinspre toate textele vibrează spre noi aceeași lumină a intimității în adevăr și curajoasă așezare în Evanghelie. A lua Crucea, a urma pe Domnul Hristos, voind Crucea, a asuma libertatea de a-ți da măsura prin Cruce pare provocarea postului în această perioadă. Dar parcă și mai mult pare că suntem provocați la redobândirea intimității în rugăciune, la asumarea cuvintelor care merită rostite, care dau glas curajului de a-L provoca pe Hristos să vină. Maranata! Domnul Vine! Strigătul de biruință și luciditate al Bisericii Primare.

Poate că am pierdut sensul rugăciunii pentru că nu am înțeles că ea înseamnă să respiri cu Hristos Iisus aerul cel tare al dimineții Învierii. Ridicați-vă, să mergem și să respirăm pe Hristos! El este Viața!