La coliba sa din Sfântul Munte Athos, „Panaguda”, sau în momentele petrecute în obștea Mănăstirii „Sfântul Ioan Teologul” de la Suroti, lângă Tesalonic, Cuviosul Paisie Aghioritul (1924-1994) a fost și rămâne un model sublim de credință, de iubire și dăruire față de Dumnezeu și față de aproapele – și, în același timp, de răbdare a necazurilor cu nădejde în ajutorul Doctorului Suprem și cu speranță de răsplată din partea Milostivului Dumnezeu. Suferind de cancer și având dureri grele, primea, zilnic, sute de pelerini care îi căutau prezența și îi cereau sfatul. Îi primea pe toți, cu dragoste de părinte și de frate iubitor, încercând să îi „odihnească sufletește” pe fiecare dintre ei. Întrebat odată de un ucenic dacă mai are putere pentru mulțimea de pelerini, Bătrânul a răspuns: „Pot, nu pot, trebuie să pot!”.

Precum o spunea adeseori, el „făcea însorirea”, adică aducea o rază de speranță în sufletele întunecate de păcate și de tristețea ce urmează împlinirii lor. Căci, dacă la început păcatele ne ispitesc și ne atrag, promițându-ne că ne vor oferi cele mai mari plăceri ale lumii, după ce se trezește din „mirajul” lor, sufletul își dă seama că se află pe marginea prăpastiei existenței și că în adâncul lui se cască un hău profund și întunecos al nimicului. Cu alte cuvinte, minciuna păcatului este aceea că ne promite totul sau aproape totul, iar după ce îi gustăm plăcerea aparentă și finită, realizăm că nu am primit nimic sau aproape nimic. Iar de aici, sentimentul de gol sufletesc, de vid existențial, de eșec și neîmplinire a vieții.

Dacă altădată în lume se săvârșea mult bine, iar faptele de virtute acopereau puținele fărădelegi, astăzi păcatele sunt „în trend”, sunt omagiate și elogiate, în timp ce virtuțile sunt alungate în sufletul acelor creștini care le mai împlinesc – iar aceștia sunt ostracizați și marginalizați pentru comportamentul lor curat, de neînțeles de către omul robit relelor.

Din această cauză, lumea este „un adevărat spital de nebuni”[1], în care toate sunt pe dos: păcatul este la modă, iar virtutea  este considerată un semn de înapoiere. Cu „durere și dragoste față de omul contemporan”, Sfântul Paisie considera că „astăzi trăim în anii apocalipsei. Nu este nevoie ca cineva să fie proroc pentru ca să înțeleagă asta”[2].

Toate suferințele lumii provin, potrivit Sfântului Părinte, din îndepărtarea omului de Dumnezeu, Cel care este Izvorul vieții. Și, cu cât se va îndepărta mai mult omul de viața spirituală adevărată, trăind în „înlesniri”, în confort și plăceri pentru trup, își va provoca dureri și neîmpliniri sufletești tot mai multe și tot mai grele. Calea spre adevărata fericire, nu doar în lumea și în viața aceasta, ci pentru veșnicie, o constituie pocăința, conștientizarea greșelilor care l-au condus pe om prin acest labirint al lumii, în fundătura întunecoasă a păcatelor. Întoarcerea presupune un examen de conștiință profund și întoarcerea la Dumnezeu.

Sufletul său, spunea Cuviosul Paisie, „se face tocătură”, văzând frământările lumii și suferințele omului: „Suferințele lumii sunt fără sfârșit. Se vede peste tot o descompunere generală, și familii, și mici și mari. În fiecare zi, inima mea se face tocătură. Cele mai multe case sunt pline de supărări, de neliniște, de stres. Numai în casele care trăiesc după Dumnezeu oamenii sunt bine. În celelalte, unii divorțează, alții sunt falimentari, alții bolnavi, alții accidentați, alții cu psiho-medicamente, iar alții cu droguri. Mai mult sau mai puțin, cu toții, sărmanii, au câte o durere. Mai ales acum, nu au de lucru; datorii de aici, suferințe de dincolo; îi urmăresc băncile, îi scot din case, o mulțime de necazuri. Și acestea nu țin o zi sau două. Iar din pricina acestei situații, chiar și copiii cei sănătoși ai acestor familii se îmbolnăvesc”[3].

Încercările care s-au abătut și care vor veni asupra lumii au ca scop tocmai întoarcerea omului la viața morală. Însă, cu cât omul va căuta mai mult să fugă de aceasta, cu atât va fi mai singur și nefericit, chiar și într-o mulțime de oameni.

De voie sau fără de voie, vom fi nevoiți să trecem prin acest „cuptor al încercărilor” atât ca omenire, cât și ca neamuri sau persoane individuale, spre întoarcere la Dumnezeu și spre îndreptare a vieții. Căci, spunea Sfântul Paisie, „nu există durere mai mare pentru Dumnezeu decât a-l vedea pe om în iad”[4] . Și, din acest motiv, caută să redeștepte conștiința noastră și să ne aducă la viața cea duhovnicească.

Datorită înfruntării acestor necazuri, „unii vor avea plată curată și alții își vor achita datoriile. Așa vor fi lucrurile, încât nu se va mâhni nimeni pentru necazul prin care vor trece – chiar dacă nu toți vor spune: „Slavă Ție, Dumnezeule!”[5]. Omul însuși, învăța duhovnicescul Părinte, „are ascunsă în el puterea pentru vreme de nevoie”[6].

În toate acestea, Dumnezeu nu îl va părăsi pe om niciodată, chiar dacă acesta se va îndepărta de Părintele său, prin păcatele sale. Ajutorul Lui nu va înceta, fie că vom înțelege acest lucru, fie nu o vom face. „Binele, spunea Cuviosul Paisie, este că nu ne părăsește Dumnezeu. Bunul Dumnezeu păzește cu amândouă mâinile Sale lumea contemporană; mai demult o ocrotea numai cu una. Astăzi, însă, în mijlocul atâtor primejdii în care trăiește omul, Dumnezeu îl păzește precum mama pe pruncul ei, atunci când începe să pășească. Astăzi, mai mult decât odinioară, ne ajută Hristos, Maica Domnului, Sfinții, dar noi nu înțelegem”[7].

Cu dragoste rănită și răstignită, Dumnezeu nu încetează să ne cheme la adevărata existență – fie prin evenimentele plăcute și fericite ale vieții, fie folosind „medicamentele” sau „leacurile” încercărilor și a suferințelor. Cu cât omul se eliberează mai repede de fărădelegi, cu atât își face suferința mai scurtă și mai ușoară. Cu cât stăruie în răutatea lor, cu atât el însuși se autocondamnă la durere și mai apăsătoare, la boli și mai grele.

Cu toate acestea, și ca o întărire în vremuri de necaz și încercare, profeția Sfântul Paisie Aghioritul spune că, în virtutea iubirii Sale infinite față de creatura Sa, „acum Dumnezeu și să vrea să ne lase, nu poate”[8].

Cu cât îi răspundem mai repede, mai sincer și mai curat la iubirea Sa nesfârșită, cu atât ne facem viața mai frumoasă și împlinită. Și, cu cât ignorăm mai îndelung chemarea Sa iubitoare, cu atât ne înmulțim mai mult suferințele, le facem mai îndelungate, mai dureroase și mai apăsătoare.