De ce rugăciunea „Tatăl nostru” e numită și „Rugăciunea Domnească”?

În două Evanghelii este redată rugăciunea „Tatăl nostru”, la Matei, în cap. 6 și Luca, în cap. 11. Sfântul Evanghelist Matei precizează: „Văzând mulțimile, Iisus S-a suit în munte și îi învăța cele 9 Fericiri, le vorbea despre milostenie, despre post, despre iubirea aproapelui și, mai mult decât atât, despre iubirea vrăjmașilor, care face deosebire clară între neamuri și adevărații fii ai Tatălui Celui din ceruri, Care face să răsară soarele peste cei răi și peste cei buni”. „După roade îi veți recunoaște” (pe fiii Tatălui).

„Doamne, învață-ne să ne rugăm, cum a învățat Ioan pe ucenicii lui” -  I-a spus unul dintre ucenici Domnului Iisus Hristos, menționează Sf. Evanghelist Luca. Și Mântuitorul le rostește rugăciunea „Tatăl nostru”.

Referitor la rugăciune, Mântuitorul pune accent pe intimitatea relației personale între om și Dumnezeu și pe simplitate: „să nu spuneți multe ca neamurile, crezând că în multa lor vorbărie vor fi ascultate, că știe Tatăl vostru de cele ce aveți trebuință, mai înainte ca voi să cereți de la El. Deci, voi așa să vă rugați: „Tatăl nostru...”.

Vedem că rugăciunea aceasta e rostită și alcătuită de Însuși Domnul Hristos. Când o rostim, ne rugăm cu înseși cuvintele Domnului Iisus Hristos. De aceea e numită „Rugăciune Domnească”, fiindcă e alcătuită de Însuși „Domnul domnilor și Împăratul împăraților” (Apocalipsa 17), de Fiul Tatălui Ceresc.     

Multă vreme oamenii L-au numit pe Dumnezeu „Domn”, „Stăpân” sau „Făcător”. Mântuitorul Hristos ne-a învățat să-L numim „Tată”. Ce mărturisește creștinul atunci când Îl numește astfel pe Dumnezeu?

Copilul numește „tată” pe cel care i-a dat viață; așa și noi numim „Tată” pe Dumnezeu, Creatorul nostru.  Până la venirea Mântuitorului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nimeni nu a numit pe Dumnezeu „Tată”. Ca Mijlocitor și Mântuitor, Domnul Hristos ne dăruiește harul înfierii; nu doar ca ne scape de robia păcatelor, ci mai mult, ne numește frați ai Săi și fii după har ai Tatălui Ceresc. El ne așează în relație filială veșnică față de Dumnezeu -Tatăl. Astfel, cu smerenie, cu credință și cu dragoste, la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie ne rugăm: „și ne învrednicește pe noi fără de osândă să te chemăm pe Tine, Dumnezeu, Tatăl Cel Ceresc”, fiindcă „pe Tatăl nu-L cunoaște nimeni, decât numai Fiul, și cel căruia va voi Fiul să-i descopere”.

Sfântul Atanasie cel Mare explică: „Pentru Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu este Tatăl Său după natură. Nouă, însă, ne este Tată după har, totodată și Stăpân, și Dumnezeu”.

Sfântul Nicolae Velimirovici scria: „Te-aș micșora pe Tine și m-aș micșora pe mine dacă Te-aș numi în loc de ‹‹Tatăl nostru››, ‹‹Tatăl meu››”. Din ce motive mai spunem „al nostru” și nu „al meu”?

Noi ne adresam aici Domnului cu apelativul „Tată”. Fiind Creatorul tuturor, e de la sine înțeles că Îl numim și „al nostru”. Nu e un Tată oarecare, nu e tată doar al cuiva dintre oameni să fie numit „al meu”, nu? Zicând „Tatăl nostru”, suntem îndemnați spre iubirea frățească, silindu-ne să-i iubim pe toți ca pe niște frați. „Te-aș micșora pe Tine”, zice Sfântul Nicolae Velimirovici, dacă L-ar numi pe Tatăl doar al său, deoarece L-ar limita, nu L-ar mai recunoaște pe Tatăl ca fiind Creatorul tuturor. „M-aș micșora pe mine” -  spune în partea a doua. Chiar noi înșine ne-am micșora dacă am îndrăzni să-L numim „al meu”, fiindcă am fi egoiști și nici nu L-am mai recunoaște pe Tatăl ca fiind Creatorul tuturor și, în consecință, nici noi n-am mai putea fi numiți „fii ai Celui Preaînalt”.

Ce însemnătate au cuvintele „Care ești în ceruri”? De ce a ținut Mântuitorul Hristos să facă această precizare spațială?

Aceste cuvinte ne învață ca, în timpul rugăciunii, să ne înălțăm mintea spre cele dumnezeiești, spre cele ce sunt mai presus de fire, spre cele înalte. Totodată, precizarea „în ceruri” nu-L mărginește pe Dumnezeu, ci pe noi ne înalță; mintea și sufletul nostru le ridică la ceruri, îndepărtându-ne de cele trecătoare, de cele pământești. Sfântul Ambrozie spune că „cerul este acolo unde au încetat păcatele, unde încălcările de poruncă se pedepsesc. Cerul este acolo unde nu există nicio rană a morții”.       

Dacă noi, oamenii, suntem fii ai Tatălui din ceruri, care este adevărata noastră menire? La ce suntem noi chemați?

Fiind numiți fii ai Tatălui din ceruri, ni se reamintește că menirea noastră trece dincolo de marginile vieții de acum; că dincolo de lumea aceasta se află casa Tatălui nostru, care ne așteaptă: „cât pentru noi, cetatea noastră este în ceruri, de unde așteptăm Mântuitor pe Domnul nostru Iisus Hristos”, spune Sfântul Apostol Pavel. Și fiind fii ai Tatălui Ceresc, avem responsabilitatea să ne comportăm ca atare. Mântuitorul Însuși accentuează: „Fiți, dar, voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este!” (Matei 5)

Numele lui Dumnezeu e sfânt prin definiție. De ce este nevoie totuși ca El să Se sfințească și cum putem participa noi la sfințirea numelui lui Dumnezeu?       

Înțelesul corect e să Se preamărească numele Său, cum învață și Sfântul Ioan Gură de Aur. Dumnezeu a creat atât lumea cea nevăzută - îngerii, cât și cea văzută - omenirea, pentru a-L slăvi. În noi și de către noi se sfințește numele lui Dumnezeu atunci când ducem o viață după voia Sa, o viață plină de fapte bune, o viață sfântă și sfințită prin rugăciune, fiind și pildă spre zidirea aproapelui. „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor”, ca aproapele, văzând faptele noastre cele bune, să-l preamărească pe Dumnezeu Cel minunat întru Sfinții Săi!

Ce se întâmplă cu cei care hulesc, batjocoresc numele lui Dumnezeu?

Hulirea, batjocorirea numelui lui Dumnezeu e păcat împotriva Duhului Sfânt, iar în Sfânta Scriptură, Mântuitorul spune clar: „Celui care va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui; dar celui care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie”. Cel ce batjocorește numele lui Dumnezeu, nu-L cunoaște, singur se condamnă la nefericire, acel suflet nu are pace, nu se poate bucura de nimic, pentru că nu vrea. „Fără Mine nu puteți face nimic”, spune Mântuitorul. Să ne rugăm ca toți să se mântuiască și la cunoștința Adevărului să vie!

Când putem spune Rugăciunea Domnească și care sunt foloasele ei?

Rugăciunea este convorbirea omului cu Dumnezeu. Omul a fost creat de Dumnezeu cu posibilitatea (înclinația, chiar necesitatea pentru a se menține în viață) de a se ruga permanent. Oricând putem rosti „Tatăl nostru”, nu doar atunci când ne aflăm la biserică sau la programul nostru personal de rugăciune. Ne rugăm în cursul vieții noastre, și când călătorim, și la locul de muncă, ne rugăm și pe patul de suferință, și înaintea sfârșitului nostru. Îl rugăm pe Tatăl nostru să nu ne ducă în ispită, să ne apere de înșelăciunile acestei lumi care ne împiedică urcușul spre Împărăția Sa, să ne izbăvească de cel viclean, cu alte cuvinte să ne ocrotească cu sfinții Săi îngeri de duhurile întunericului la plecarea noastră din această lume, „să ajungem la unirea credinței și la cunoștința slavei Sale celei neapropiate”.

Fericitul Augustin precizează că toate câte le cerem în rugăciunile noastre sunt cuprinse în Rugăciunea Domnească. „De veți străbate toate rugăciunile, zice Fericitul Augustin, nu veți afla nimic care să nu fie cuprins și în această dumnezeiască rugăciune”. „Unde este omul cu trupul, acolo să aibă silința să-și adune mintea” (Sf. Ioan Iacob), „mintea fiind ca o moară căreia ceea ce îi dai, aceea lucrează - ori rugăciune, ori colindă toată lumea” (Părintele Arsenie Papacioc). Și Sfântul Apostolul Pavel ne îndeamnă cu dragoste frățească: „Neîncetat rugăți-vă!” (Timotei 2).