În prezent, căsătoria între persoane de același sex este consacrată legal în zece state, iar în unele dintre ele legiuitorul îngăduie cuplurilor homosexuale să adopte copii.

Din păcate, mai curând decât mulți dintre noi ne-am imagina sau dori, problema căsătoriei între persoane de același sex va deveni un subiect încins și în România.

Principalele argumente pe care homosexualii le invocă în favoarea recunoașterii dreptului lor de a se căsători sunt argumentul libertății și argumentul egalității. Concret, homosexualii pretind că interdicția de a se căsători între ei le îngrădește libertatea și îi plasează pe o poziție inferioară, discriminatorie, în raport cu heterosexualii cărora legea le recunoaște posibilitatea de a se căsători.

Acest tip de raționament este eronat, chiar aberant.

În Codul civil român găsim prevederea potrivit căreia „căsătoria se încheie între bărbat și femeie prin consimțământul liber și personal al acestora”. În legea civilă fundamentală a țării se mai arată că „este interzisă căsătoria între persoane de același sex” și că astfel de căsătorii sau parteneriate civile încheiate în străinătate nu sunt recunoscute în România.

Sunt întru totul de acord cu această reglementare și nu văd niciun motiv rezonabil pentru care textul actual al legii ar trebui să sufere o modificare în sensul dorit de către homosexuali.

Definiția elementară a homosexualității este aceea de atracție sexuală între indivizi de același sex, așa cum heterosexualitatea se manifestă prin atracția sexuală orientată către indivizi de sex opus.

Marea gafă a celor care susțin cauza homosexualilor ce militează pentru recunoașterea legală a căsătoriei între persoane de același sex este aceea că ei consideră căsătoria, așa cum este ea reglementată în cele mai multe țări, ca fiind un contract încheiat între doi... heterosexuali. Fals! Nicio lege din lume nu definește actul căsătoriei ca un raport cu valoarea juridică între două persoane care manifestă o reciprocă atracție sexuală. Codul civil prevede că mariajul se încheie între bărbat (indiferent de orientarea și preferințele sale sexuale!!) și femeie (indiferent de gusturile sale amoroase!!). Faptul că de cele mai multe ori, în viața de zi cu zi, o căsătorie se fundamentează pe atracția sexuală reciprocă a partenerilor excede sferei de interes a Dreptului.

Prin urmare, criteriul determinant pentru încheierea căsătoriei nu este nici pe departe heterosexualitatea partenerilor, pe legiuitor nu îl interesează absolut deloc acest aspect, motiv pentru care nu s-ar putea invoca niciun impediment legal contra căsătoriei dintre un bărbat homosexual manifest și o femeie lesbiană, lipsită de inhibiții în dezvăluirea preferințelor sale sexuale.

Deci, din punct de vedere legal, direcția atracției sexuale este irelevantă. Dacă admitem acest lucru, trebuie să fim de acord că nu se instituie nicio discriminare între homosexuali și heteresexuali pentru simplul motiv că legea consacră căsătoria ca un contract între un bărbat și o femeie.

Dacă homosexualii nu se pot plânge, așa cum am demonstrat mai sus, de discriminare, urmează să stabilim dacă aceștia pot argumenta în mod convingător că prin interdicția legală a căsătoriei între persoane de același sex se săvârșește o îngrădire ilegitimă a libertății.

Nu mă voi aventura într-o analiză a conceptului de „libertate”, ci voi avea în vedere sensul primar al acestui termen, și anume acela potrivit căruia libertatea este facultatea omului de a acționa sau de a nu acționa, după cum îi dictează voința, fără însă a leza, prejudicia, dreptul corelativ la egală libertate al semenilor săi.

Homosexualii și cei care îi susțin pretind că interzicerea prin lege a căsătoriei între persoane de aceleași sex este o nepermisă încălcare a dreptului la libertate.

Opinia mea este că ține de esența căsătoriei faptul că aceasta se încheie, în fața ofițerului de stare civilă, între un bărbat și o femeie, așa cum – fără să forțez nota! - ține de esența unei vânzări imobiliare faptul că aceasta se încheie valabil între un vânzător și un cumpărător în fața Notarului Public. Dacă s-ar proceda altfel, nu am vorbi de un contract de vânzare-cumpărare.

Înțelegem prin căsătorie situația în care un bărbat și o femeie consimt să se prezinte la Oficiul de Stare Civilă pentru a-și promite respect reciproc, fidelitate și sprijin moral, pentru a conveni asupra numelui comun și regimului matrimonial. Acesta este sensul atribuit de istorie și evoluția umanității conceputului de „căsătorie”, și anume asumarea, într-un cadru oficial, a unei relații de respect și sprijin reciproc între un bărbat și o femeie. Orice alt tip de relație, fie și oficializată, se poate numi cum doriți dumneavoastră, numai căsătorie nu.

Dacă am fi de acord să numim căsătorie încheierea solemnă, în fața ofițerului de stare civilă, a unei relații între doi bărbați, respectiv două femei, în primul rând, am denatura sensul primar și corect din perspectivă istorică al căsătoriei, iar în al doilea rând, ar trebui să acceptăm că extensia pe care o va suporta semnificația acestui termen ne va duce în zona absurdului.

Cine împărtășește pe temeiuri pretins raționale, în numele dreptului la libertate și egalitate, teza potrivit căreia căsătoria între doi bărbați este cât se poate de legitimă, nu va putea să ne argumenteze convingător de ce ar fi mai puțin  legitimă căsătoria între cinci bărbați, atâta vreme cât toți cinci și-ar promite sprijin și respect reciproc, fidelitate până la moarte! Mai mult decât atât, dacă am fi de acord că doi bărbați sau două femei se pot căsători, ce argumente contrare am putea invoca, dacă suntem consecvenți până la capăt acestei logici, împotriva căsătoriilor incestoase dintre tată și fiul său adult ori între mamă și fiica sa majoră.

Ați observat că nu am adus în discuție argumente morale sau religioase. Dacă am fi purtat discuția pe terenul moralei comune sau în lumina învățăturii creștine, susținătorii căsătoriei între persoane de același sex nu ar putea convinge pe nimeni.

(Avocat Lucian George Pavel)