Cu câteva săptămâni în urmă am fost la talcioc  - nu pentru ceva anume, ci pentru a-mi reîmprospăta impresiile despre lumea de acolo. Am fost de mai multe ori în acest spațiu, când îmi reconstruiam casa de la țară, și am rămas impresionat de ceea ce am descoperit la fața locului: un segment al vremurilor noastre deosebit de relevant, altceva decât cel care ni se arată la televizor sau se poate constata direct, de fiecare dintre noi, în zonele „normale” ale unui oraș.

În primul rând, acest loc se remarcă prin unicitatea și ineditul produselor care pot fi procurate, de la chestii trebuincioase pentru casa omului (topor, bărdiță, clește de sobă, ceaun de tuci, sapă, hârleț etc.) trecând prin tot felul de vechituri, mai mult sau mai puțin necesare sau atractive (cărți, discuri, electronice, îmbrăcăminte, încălțăminte etc.), până la elemente sau subansambluri tehnice pentru anumite produse care nu se mai fabrică demult (lămpi pentru radio, tranzistoare, rezistoare, doze pentru pick-up-uri etc.). E o lume aparte, defazată, înțepenită într-un alt ev, o „dâră” a evoluției României – tehnice, sociologice, (sub)culturale -  din ultima jumătate de veac. Omenire și obiecte, la un loc, obosite, muncite, zbuciumate, deosebit de semnificative, care spun ceva despre ceea ce am fost și suntem.

În al doilea rând, ești atras de zumzetul oamenilor, de un zgomot de fond amestecat, înfundat, nedeslușit, un vacarm în care poți izola, cu un pic de interes și ureche „muzicală”, strigăte, chemări, insinuări, poante, ofuri, dureri. Mai interferează cu acest tumult auditiv frânturi de manele de la un casetofon, câte un post de radio dogit, cu paraziți, câte o melodie de pe un disc supus la probă de vreun nostalgic al altor vremi.

Pe urmă, realizezi că ai în fața ta o mostră de țară mai puțin evidentă dar extrem de dureroasă: România nevăzută, săracă, tăcută, pestriță, amețită, formată din populația cartierelor mărginașe care își procură existența cum poate și ea. Figuri de bărbați trecuți de cincizeci de ani, fețe care arată mai mult cu zece ani decât vârsta reală;  oameni slabi, nebărbieriți, cu mâini scheletice, tremurânde, îmbrăcați ca vai de lume, cu veșminte la modă cândva și care se întrețin dis-de-dimineață cu câte un pahar de vin ieftin livrat la sticlă din plastic; femei dolofane, ce mestecă neglijent semințe, înfășurate în șube ponosite având la picioare mormane de haine vechi de care nu se interesează nimeni; tineri în adidași din plastic, zgribuliți de frig, ce au înșirate pe tejghea zeci de telefoane mobile sau încărcătoare de toate tipurile ce încearcă să convingă clienții de chilipirurile zilei; foști muncitori disponibilizați de pe la întreprinderile orașului ce își vând sculele pe care le adăposteau cu mândrie muncitorească, altădată, prin dulapurile din secție (chei de toate mărimile, șublere, bomfaiere, pile, șuruburi, piulițe, șaibe, ciocane, clești patent, clești de cuie etc.); țigani ce își prezintă producțiile din timpul săptămânii, realizate de ei sau achiziționate pe căi obscure, precum cazane pentru rachiu, capcane pentru șoareci, oale spoite, potcoave, caiele, zăvoare, perdele din plastic, „tablouri” în culori vii, icoane cu beculețe, ceasuri cântătoare și ciripitoare.

E un segment populațional bătut de soartă și de vremuri, un efect colateral, vizibil al evoluției ultimului sfert de secol. Mi-i imaginez, pe acești oameni, ca făcând parte din acele generații instalate la oraș, în anii industrializării forțate, după absolvirea unei profesionale sau vreunui liceu industrial, și care au rămas între timp fără slujbă, fără venituri, fără orizont, fără nădejde. De altfel, transmutarea lor a avut ceva nefiresc, nu s-a realizat natural și nu a fost niciodată totală. Dacă la început s-au bucurat de un oarecare confort (încadrare sigură în câmpul muncii, salariu mic dar constant, un apartament închiriat de la stat), evoluțiile ulterioare au fost dure cu ei. Rămași fără slujbă înainte de vreme, nemaifiind vizați de actuala piață a muncii, inflexibili și depășiți de evoluții de neînțeles pentru ei, părăsiți poate chiar și de copii (care muncesc prin cele zări), acum trăiesc din mici aranjamente, tranzacții ocazionale, chilipiruri care le asigură traiul de la o zi la alta (dacă nu cumva depind material de proprii lor copii). Unii s-au întors la țară, de unde au plecat cândva, moștenind casa veche a părinților sau și-au ridicat una, cum au putut și ei, în cazul cel mai fericit. Între timp, aceștia din urmă nu le mai au cu pământul, fie pentru că gustul muncii de acest fel s-a atrofiat, fie că dintr-un exces de fudulie le-ar fi jenă. Oricum, realitățile sunt atât de amestecate și degenerate încât nici bunul Dumnezeu nu le-ar mai desluși sau repune în firescul lor.

De altfel, plasarea acestui spațiu la nivelul orașului e oarecum grăitoare: e într-un loc ascuns, mai puțin vizibil, izolat cu un gard înalt din tablă, sub un pod suspendat. E ca și cum ne-am preface că nu există, cu toate că el persistă ca o „pată” (de culoare?) pe „obrazul” României noastre actuale.