O amintire din ajunul Marii Uniri

Alba Iulia niciodată nu a văzut până atunci atâta fâlfâire de tricolor românesc, niciodată nu a auzit atâta cânt şi veselie, nici nu a fost martoră la atâta ordine şi demnitate în scurgerea fluviilor de oameni de toate vârstele spre Câmpia lui Horea.

Era posomorâtă ziua de 30 noiembrie când am plecat spre Alba Iulia, în sufletul tuturora era însă numai soare. Vechi şi buni prieteni bănăţeni ne povesteau, cu indignare, dar nu fără umor, din peripeţiile prin care au trecut până au reuşit să se strecoare peste graniţă. În gara Radna, ne-au surprins primii fulgi, pe care noi i-am considerat de bun augur.

În straie de sărbătoare, ce se întreceau în albeaţă cu aceşti fulgi tot mai deşi şi mai jucăuşi, sătenii noştri, cete, cete, cu steaguri tricolore, în cântece sau în sunetele micilor fanfare, ocupau plini de voioşie şi de mândrie locurile libere. De-a lungul traseului, patrule de gărzi naţionale salutau tricolorul românesc, ce-şi flutura faldurile prin geamurile deschise, sfidând vremuirea iernatică. Urale lungi le răspundeau.

Şi aşa, în depănări de amintiri, planuri, discuţii şi marşuri, trenul nostru a intrat în gara Alba Iulia, unde un pluton de soldaţi veniţi de pe front dădea onorul în sunetul trompetelor şi în puternicele urale ale celor sosiţi. Cu steagurile în frunte, grupate pe localităţi, mulţimea porneşte spre cetatea amarnicelor suferinţe şi a marilor nădejdi, care avea să fie, de a doua zi, cetatea mântuirii şi a măririi neamului nostru românesc, pentru a se contopi în oceanul de oameni ce se găsea deja aici.

Desăvârşita ordine în care s-au scurs cei veniţi din toate direcţiile şi aceea care domnea în oraşul copleşit de atâta mulţime a fost şi ea o dovadă mult grăitoare a gradului de maturitate şi de demnitate politică a unui popor conştient de clipele istorice pe care le trăia şi de destinul de viitor pe care şi-l făurea. Erau, în acel ocean de oameni, reprezentanţi din toate straturile sociale şi din toate colţurile, de la culmile carpatine până la Dunăre, inclusiv din părţile româneşti ale Torontalului, Bichişului, Ugocei şi Maramureşului. Pe edificii fluturau steaguri româneşti. Petrecerea în cântec, joc şi veselie nu a contenit nici noaptea, cu tot gerul ce începuse a se aşterne.

Nu cred că zorii vreunei zile să mai fi văzut atâta lume în Alba Iulia ca cea din 1 Decembrie 1918, dar hotărât, niciodată nu a văzut până atunci atâta fâlfâire de tricolor românesc, niciodată nu a auzit atâta cânt şi veselie, nici nu a fost martoră la atâta ordine şi demnitate în scurgerea fluviilor de oameni de toate vârstele spre Câmpia lui Horea. Fluvii fără zăgazuri, suflete libere, paşi siguri, frunţi descreţite, senine, ochi strălucitori îndreptaţi înspre culmile unui viitor mai fericit. Vântul tăios, care înteţea gerul, se va fi mirat şi el de nepăsarea acestui ocean de români. Nu ştia că se izbise, în pieptul lor, de o căldură puternică.

(Sabin Evuțianu, „Alba Iulia în amintirea generației din 1918”, în: Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, Vol. I, Basilica, București, 2018, pp. 30-31)

Ultimele din categorie