Sunt o căprioară. Dar cum? Nu ştiu. Văd, dar nu pricep cum văd. Trăiesc, dar nu înţeleg ce este via­ţa. Iubesc, dar nu înţeleg ce este iubirea. Mă chinuiesc, dar cu niciun chip nu pricep cum răsare, creşte şi se pârguieşte înlăuntrul meu chinul acesta. Îndeobşte pricep foarte puţin din ceea ce este înlăuntrul şi îm­prejurul meu. Şi viaţa, şi iubirea, şi suferinţa, acestea toate sunt mai largi, mai necuprinse şi mai adânci de­cât cunoştinţa şi priceperea şi înţelegerea mea. Cineva m-a aruncat în lumea aceasta şi a turnat puţină înţele­gere în fiinţa mea. De aceea şi pricep atât de puţin din lumea din afara şi dinlăuntrul meu. Tot ce este mi­nunat şi necuprins în lume mă ţintuieşte cu privirea din lăuntrul fiecărei zidiri şi de aceea sunt înfricoşat. Iar ochii mei cei largi, au oare de aceea sunt atât de cuprinzători, pentru a înţelege cele de neînţeles, pen­tru a cuprinde cele necuprinse, pentru a simţi cele cu neputinţă de simţit?

Laolaltă cu tristețea, Cineva a turnat înlăuntrul meu ceva care m-a făcut nemuritoare şi veşnică, ceva mai înalt decât simţirea şi mai tare decât cugetarea, ceva la fel de trainic ca nemurirea şi la fel de înalt ca veşnicia. Iar acesta este instinctul iubirii, în el se află ceva atotputernic şi nebiruit care îmi stră­bate toate simţirile, toate gândurile şi pune stăpânire peste toată fiinţa mea. Iar fiinţa mea este asemenea unui mic ostrov, împrejurul căruia se întinde, se des­chide şi sclipeşte această taină a sufletului meu: iubi­rea. Oriîncotro m-aş întoarce înlăuntrul fiinţei mele, dau cu ochii de ea. Este ceva atotprezent întru mine, dar totodată de-a pururi prezent. Înlăuntrul meu, „a fi" înseamnă „a iubi". Prin iubire sunt ceea ce sunt. Pentru mine „a fi", „a exista" este deopotrivă cu „a plăcea", „a iubi". A existat vreodată cu adevărat vreo făptură lipsită de iubire? Inima mea de căprioară nu cunoaşte vreo astfel de făptură.

Nu defăimaţi iubirea dinlăuntrul meu, căci prin aceasta defăimaţi singura mea nemurire şi veş­nicie. Căci ce este mai de preţ decât nemurirea şi veş­nicia? Iar eu sunt nemuritoare şi veşnică numai prin iubire. Ea este totul pentru mine. Prin ea simt, şi cu­get, şi privesc, şi aud, şi văd, şi cunosc, şi trăiesc, şi sunt nemuritoare. Când spun „iubesc", în aceasta am cuprins toate cugetele, toate simţirile, toate dorurile, toată viața mea cea fără de moarte. Prin iubire sunt mai presus de toate morţile şi de toate nefiinţele. Eu, argintia, blânda, chinuita căprioară...

Trecând adâncuri înfricoşate şi prăpăstii cum­plite, iubirea mea se îndreaptă spre tine, cerule al­bastru, şi spre tine, omule bun, şi spre tine, crâng în­florit, spre tine, iarbă bineînmiresmată, şi spre Tine, Preabunule şi Preaîndurate! Iubirea mea şi-a făcut drum către Tine trecând prin morţi fără de număr, o, Viaţa mea cea dulce şi fără de moarte! Iată de ce tristeţea este soaţa mea nedespărţită. Fiecare cruzime este pentru mine o adevărată pieire. Cel mai adesea am scăpat cu viaţă de pe urma cruzimii unei făpturi numite om. Cel mai adesea, el este pieirea tuturor bu­curiilor mele. Ochii mei răzbat prin el şi mai presus de el până la Cel Preabun şi Preaîndurat! Bunătatea şi îndurarea sunt viaţa, nemurirea şi veşnicia mea. Fără bunătate şi îndurare, viaţa este un iad. Când cuget la bunătatea Celui Preaîndurat, sunt cu totul în rai. Câte iaduri mă împresoară cu toate înfricoşările lor atunci când se apropie de mine cruzimea omenească! Iată de ce mă tem de om, de oricare om lipsit de bunătate şi îndurare.

(Lupta pentru credință și alte scrieri ale Sfântului Nicolae Velimirovici și Sfîntului Iustin Popovici, Editura Egumenița Editura Cartea Ortodoxă, Galați, 2011, pp.150-152)