O carte despre o lume ca o filială a iadului

Puncte de vedere

O carte despre o lume ca o filială a iadului

„Diavolul este politic corect” e o carte bună pentru perioada Postului Mare, într-o seară fără televizor.

În primăvara anului 2010, ieromonahul Savatie Baştovoi a lansat romanul „Diavolul este politic corect”. Din anumite motive, am ratat ocazia de a citi această carte la momentul respectiv, însă titlul, deosebit de rezonant cu unele discuții actuale, mi-a rămas în minte. Toamna trecută am citit o critică expeditivă şi nemiloasă a volumului pe saitul rfi.ro, în care romanul amintit era calificat ca având „tendinţe clerical-exclusiviste, îndreptate împotriva liberalismului, împotriva sistemului democratic pluralist şi împotriva lumii moderne” şi că „romanul abuzează de libertatea gândirii”. M-am gândit că o carte scrisă de un ieromonah, caracterizată în acest mod, probabil că merită citită. Am reuşit acest lucru însă abia zilele trecute, după ce am reîntâlnit titlul pe rafturile unei librării.

Lectura volumului mi-a luat mai puţin de trei ceasuri. Naraţiunea, destul de simplă, chiar schematică pe alocuri, fapt remarcat (ca reproş) şi de criticul de pe rfi, este însă ranforsată de un evantai de subtilităţi duhovniceşti care, ce-i drept, poate crea dificultăţi cititorului nefamiliarizat cu spiritualitatea ortodoxă.

Societatea în care se petrece acţiunea este una a umanităţii „patrupedizate” de tot felul de aberaţii legislative care urmăresc impunerea unei stări de fapt convenabile pentru o elită conducătoare tiranică, misterioasă.

Tabloul social din prima parte a cărţii îţi dă fiori. Însă, la un moment dat, se produce o bifurcaţie: destinul personajului principal se desprinde de traseul societăţii. În acel moment totul capătă o altă lumină. Deşi în societate măsurile aberante continuă să fie adoptate, absurdul căpătând noi şi noi forme, noul drum pe care păşeşte personajul principal transfigurează realitatea secătuită de orice speranţă. Un mesaj subtil, că sursa nădejdii autentice nu este şi nici nu va fi vreodată în această lume, vibrează în fundal. Bucuriile simple ale vieţii şi ale relaţiilor interpersonale fireşti sunt recuperate pagină cu pagină, răul fiind pus tot mai mult între paranteze. Aceasta în paralel cu impunerea unor măsuri guvernamentale inumane, precum cele prin care copiii şi adolescenţii sunt luaţi de la părinţi şi crescuţi de stat, pentru a fi feriţi de „trauma” de a rămâne, la un moment dat, orfani, iar cireşii înfloriţi sunt tăiaţi şi înlocuiţi cu mesteceni, pentru că produc depresii bătrânilor ce urmează să fie eutanasiaţi.

Vigoarea acţiunii volumului m-a dus adesea cu gândul la naraţiunea lui Asimov, iar etosul creştin din a doua parte a cărţii recreează admirabil, în câteva rânduri, atmosfera din Quo Vadis, într-un viitor indefinit, dar chiar mai smintit decât societatea romană din perioada persecuţiilor anticreştine. Spun mai smintit pentru că, de această dată, subiectul persecuţiei a devenit omul în sine, indiferent de apartenenţa sa etnică ori religioasă.

De apreciat sunt şi ingeniozitatea şi curajul literar al autorului de a introduce în povestire o serie de fragmente liturgice ortodoxe, precum Ectenia mare de la Sfânta Liturghie, rugăciunea de la masa de seară ori un fragment din slujba Canonului Învierii, cu un efect deosebit asupra cititorului. Din acest motiv, dar şi din altele, romanul are şi o considerabilă valoare catehetică.

„Diavolul este politic corect” e o carte bună pentru perioada Postului Mare, într-o seară fără televizor. Cel puţin pentru motivul că mare parte a acţiunii se petrece într-un Post Mare. Acestui motiv i se mai adaugă şi altele, printre care şi reuşita autorului de a scoate lumină din întunericul unei lumi ce seamănă cu o filială a iadului, în care Sfânta Liturghie rămâne singura şansă de prezervare a omului aşa cum a fost el definit prin creaţie.

„Diavolul este politic corect” e un roman scris cu mult talent, cu multe profunzimi teologice ingenios ambalate literar, cu o adresabilitate foarte largă.

Cât priveşte reproşurile din critica menţionată mai sus, cred că problema rămâne mai mult una de percepţie. Cert e că mărturisirea sinceră a credinţei, dacă rămâne tolerantă şi politicoasă, nu poate evita o anumită doză de autism: „Cine are urechi de auzit să audă” (Luca 8,8).