Vi s-a întâmplat vreodată să descoperiți o carte care să vreți să o semnați cu autorii? E sentimentul ce mă încearcă după ce am parcurs volumul scris de Dagmar Dusil și splendid ilustrat de Sigrid Weinrich, Miniaturi Sibiene (Editura Honterus, Sibiu, 2013, 110 pg). Traducerea din germană aparține Karinei Dragotă-Sander și Ioanei Ieronim – cea din urmă semnând și postfața volumului, Sibiu: Peisaje ale iubirii (pp. 103- 106).

Cuvântul înainte – Despre Miniaturile lui Dagmar Musil – este semnat de Andrei Codreescu, un „lăzărist”, „locuitor astăzi al tărâmului sălbatic american” (pp. 7-8). Prozatoare, poetă și eseistă Dagmar Dusil împletește toate aceste stiluri într-unul al declarației de iubire față de cetate și locuri, față de oameni, față de viața care învăluie toată istoria Orașului. Textele curg cu eleganță și discretă uimire, scrise adolescentin și matur deopotrivă, ca și cum ar fi aici, mereu și mereu. Deși trăiește din 1985 în Germania, tot ce a trăit aici e viu în sufletul ei și transpare către noi cu o vibrație unică. Împletirea vârstelor peliculei de reținere a istoriei locului, calmitatea onirică – de Duminică matinală, parcă – și cromatica apolinică a povestirii fac din carte un medicament de vindecare de oboseala în care ne zbatem.

Veți citi astfel câteva pagini așezate sub titluri fericite: Sibiu, Sibiul meu; Ochii orașului; Piața Mare; Pasajul Generalului; Podul Minciunilor; Imagini din copilărie; Scări; În umbra copilăriei; Poarta; Parcul ASTRA; Strada Mitropoliei (Fleischergasse); Cadrul vieții; Orașul de pe Cibin, Strada Nicolae Bălcescu; Spectacol de piață; Parcul Tineretului; „La Dragoner”și începutul anului școlar; Orașul muzicii; Căile traficului; Școlile mele; Pasaje; Porumbei și câini; Orașul de Sus și Orașul de Jos; Gara; Capela Crucii; Parcul Sub Arini și Pădurea Dumbrava; Ce are Sibiul, ce alte orașe nu au?; Comparații îndrăznețe; Scene de cimitir și Urme.

Pagini de recuperare a memoriei? Nu neapărat. Poate de activare a memoriei, a modului în care trebuie privit locul devenirii. Ilustrațiile – acuarele – propuse prin carte de Sigrid Weinrich ne aduc dinainte un Sibiu fără oameni. Fără zgomot. Fără nimic alta decât lumina lui propriu-zisă. Pare că e o carte-regret pe alocuri. Dar sigur e un poem de iubire cum nu prea au multe orașe. Textele se dăruiesc dimpreună cu iconografia propusă. Un soi de catehism estetic despre Sibiu. Un Sibiu fericit, calm, străin de agitația zilnică. Un Sibiu care încă se păstrează. În zorii zilelor, mai ales, când Dumnezeu ne-aduce aminte cât de mult ne iubește. Când rugăciunea noastră – indiferent de etnie ori confesiune – se ridică spre Cer. Și din rugăciunea Orașului în rugăciunea Orașului de Foarte Sus unde parte din locuitorii dinainte s-au mutat. Lăsându-ne Sibiul, ca o miniatură de rai liniștit, respirabil!

Sursa: tribuna.ro