O casă plină de copii, o camera plină de medalii şi două inimi pline de iubire
Familiile numeroase sunt considerate o ciudăţenie. Motivele sunt multe şi probabil că diferă de la caz la caz, dar cert este că multor oameni le lipseşte cultura şi educaţia religioasă. A devenit ceva firesc ca familia să nu mai vrea să nască şi să crească toţi copiii pe care i-i dăruieşte Dumnezeu. Unii nu vor să muncească prea mult, alţii se tem că nu vor avea ce să le ofere copiilor, sau pur şi simplu consideră că e suficient să ai doi copii.
Sunt femei care iubesc să fie mame, care au îmbrăţişat această meserie cu toată inima, dar care, din păcate, sunt judecate pentru că nu împiedică concepţia propriilor copii. Sunt foarte multe situaţii în care din familii numeroase s-au ridicat valori pentru societate. Copiii crescuţi în astfel de familii au o simplitate şi o curăţenie aparte, sunt obişnuiţi cu munca şi cu lipsurile, dar nu le lipseşte dragostea. Ei nu sunt mai puţin capabili decât ceilalţi, chiar dacă oamenii încearcă să-i marginalizeze, căci totul depinde de părinţi, de implicarea şi dedicarea lor.
“Trebuie să-i educi, să-i creşti, să dai societăţii ceva frumos”
La câţiva kilometri de Botoşani am găsit o astfel de familie, pentru care a contat numai conştiinţa lor curată în faţa lui Dumnezeu. Lucia şi Mihai Ioniţă au 11 copii. El, la 49 de ani, şi ea, la 46 de ani, sunt îmbătrâniţi de griji şi probleme. Pentru ei, familia numeroasă nu a fost niciodată o problemă în sine, ci greutăţile care apar în viaţa oricui, indiferent de numărul de copii. Ne-au primit într-o cameră împodobită cu medalii, care se pare că aparţin uneia dintre fetele lor. Au trecut prin multe, dar niciodată nu au fost copiii de vină, ba dimpotrivă, ei le-au adus sprijin şi le-au dat putere să meargă mai departe. „Nu ne-am propus să fie aşa mulţi copii, dar dacă a fost să fie, noi nu ne-am supărat, copilul e o binecuvântare la casă. Eu îi mulţumesc lui Dumnezeu că sunt sănătoşi, că n-am avut probleme grave cu ei”, ne-a explicat mama. Tatăl a mai avut cinci fraţi şi ne-a povestit cum, în urmă cu câteva luni, la sărbătorirea a 50 de ani de căsătorie ai părinţilor lui, s-au adunat toţi, fiecare cu familia lui, şi au strâns în jurul bătrânilor 35 de nepoţi şi un strănepot, aducându-le mare bucurie.
Viaţa cu un număr atât de mare de copii e puţin spus grea. E provocatoare, te ţine în priză permanent, nu ai timp să te gîndeşti prea mult la soluţii. Trebuie să acţionezi şi să te rogi lui Dumnezeu că ai făcut cea mai bună alegere. Atunci când inima e împărţită la atâtea suflete, nici pentru minte nu mai este greu să gândească, nici pentru trup să muncească. „E şi greu, e şi frumos. Ca să porneşti la un asemenea drum, e o responsabilitate foarte mare. Trebuie să-i educi, să-i creşti, să-i dai societăţii ceva frumos, asta dacă vrei, dacă nu, stai şi te uiţi la ei... fără ambiţie şi fără muncă nu faci nimica, nici o şcoală, nu realizezi nimic”, ne-a explicat mama. „Şi multă multă credinţă, completează tatăl. Eu sunt cadru sanitar şi foarte mulţi colegi m-au întrebat: măi, dar tu nu ştiai de metode de protecţie? Şi eu le spuneam mereu să mă lase în pace, că ştiu mai multe decât ei”.
Bianca, campioană naţională la haltere şi mândria familiei
Orice părinte îşi doreşte ce e mai bun pentru copilul său. Îşi doreşte să urmeze o şcoală, să înveţe o meserie, să aibă succes până la urmă. De cele mai multe ori, din păcate, familiile numeroase nu îşi permit sau nu vor să facă lucruri care pentru cei mai mulţi dintre noi sunt fireşti. Şcoala este privită altfel, iar cea care primează este munca. Însă chiar şi aici, familia Ioniţă se încadrează în normele impuse de societate. Toţi copiii merg la şcoală, cu excepţia, bineînţeles, a celor mai mici. Toţi au vise şi sunt încurajaţi de părinţi. Mihăiţă, cel mai mic dintre copii, la cei trei anişori ai săi, nu are vise prea mari. El vrea doar să conducă camioneta fratelui mai mare. Sanda, în schimb, o domnişoară trecută de 14 ani, visează să devină medic chirurg. Tatăl ne-a spus, cu regret, că şi el şi-ar fi dorit acelaşi lucru, dar părinţii nu au avut posibilităţi şi a rămas numai cu şcoala sanitară. Sanda şi Andreea au început cursuri de chitară de aproape un an, iar Florin, cel mai mare dintre copii, a început Facultatea de Construcţii şi, deşi nu a terminat studiile, lucrează în domeniu şi munceşte foarte mult.
Mândria cea mare a familiei, însă, este Bianca, campioană naţională la haltere, un sport care, se pare, i-a fost predestinat. Pe ea nu am găsit-o acasă, era plecată în cantonament şi avea să se întoarcă abia peste câteva luni. A dat bac-ul anul acesta, în sesiunea dedicată olimpicilor, şi va urma tot facultate de profil sportiv. În urmă cu câţiva ani, la Botoşani, s-a înfiinţat un centru olimpic pentru copii şi juniori. „Reprezentanţii centrului au trecut pe la mai multe şcoli din judeţ pentru a face recrutări şi au găsit-o şi pe ea. La sfârşitul clasei a şaptea au selecţionat-o. Mama nu prea ar fi vrut să o lase să plece, dar eu am insistat să o lase, că e un sport frumos şi dacă ei îi place e foarte bine, dacă nu, oricând poate să se întoarcă acasă. Şi la o lună-două am mers să discut cu antrenorul, care mi-a spus că are şi tehnică şi abilităţi şi prinde foarte repede, iar dacă dă Domnul şi e sănătoasă, are perspective mari”, ne-a explicat tatăl.
Se apropie momentul când s-ar putea să rămână casa pustie
Peste 40 de medalii şi cinci cupe în 4 ani. Aceasta este performanţa Biancăi. În ultimul an a făcut doar un antrenament pe zi, pentru a se pregăti pentru examene şi a participat la mai puţine concursuri, dar după terminarea sesiunii de examene a reînceput cantonamentul. Urmează să participe la campionatul european în perioada următoare, după care îşi va lua binemeritata vacanţă şi va veni acasă la părinţi. Iată că familia numeroasă şi viaţa „chinuită”, cum ar considera-o mulţi, nu au împiedicat-o să aibă performanţe de care toată ţara ar trebui să fie mândră.
Nu este nevoie să mai insistăm pe faptul că a fost greu pentru părinţi. Însă nici pentru copii nu a fost uşor. Au fost direcţionaţi spre dragostea faţă de învăţătură şi li s-au oferit aproape toate condiţiile pe care le are orice familie considerată normală din punct de vedere social. „A fost mereu greu pentru ei, fiind camere puţine, a fost greu cu învăţatul. La un moment dat aveam cinci copii la liceu şi stăteau în gazdă. N-a fost chiar deloc uşor să-i ajutăm pe toţi. Dar ei au învăţat bine şi am avut pentru cine să muncim”, ne-a explicat mama. Pentru cei mai mici dintre copii, e minunat să fie atât de mulţi în casă. Sunt împreună şi la joacă şi la treabă şi toţi cresc având nişte responsabilităţi pe care alţi părinţi se chinuie să le implementeze copiilor.
Bineînţeles că reacţia celor care îi cunosc este mereu alta. „Unii ne admiră, alţii ne dispreţuiesc. Ne întreabă ce-ţi trebuie, ce-ţi face, cum îi creşti, cum îi ajuţi? Dar noi le spunem să se judece mai întâi pe ei şi apoi pe alţii, că e mai bine aşa. Fiecare face cum crede. E greu, într-adevăr, este foarte greu. Dar ei să stea deoparte să se uite, să admire sau să dezaprobe, e treaba lor”, ne-au explicat părinţii. Tatăl glumeşte şi ne spune că oricum se apropie momentul când s-ar putea să rămână casa pustie, numai el cu băbuţa lui, pentru că fiecare o să-şi urmeze drumul şi trebuie să-şi facă rostul lor în viaţă.
Familia Ioniţă se află în evidenţa Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, care, prin Departamentul ProVita, desfăşoară programul Familia – „Sfântul Stelian”, prin care se încearcă ajutorarea şi sprijinul familiilor cu cel puţin opt copii din Arhiepiscopia Iaşilor. Şi, de câte ori vom avea ocazia, vom încerca să împărtăşim şi altora frânturi din viaţa unor oameni care pot fi consideraţi exemple de primitori ai darurilor lui Dumnezeu.
