Una dintre bucuriile aduse de căderea regimului comunist a fost recâștigarea libertății de exprimare a cuvântului: în discuții private/publice, în ziare, cărți etc. Parcurgând presa ultimilor 20 de ani, constatăm că exprimarea unei opinii creștin-ortodoxe asupra unui subiect de interes public a stârnit, nu rareori, nemulțumire sau iritare. Iar cel care a avut și pronunțat o astfel de opinie a riscat etichete de genul „retrograd“, „taliban“ pentru că a susținut valorile Ortodoxiei, valori care nu se „potrivesc“ cu toate inovațiile modernității.

E de neînțeles, totodată, slaba mediatizare a unor creații literare creștin-ortodoxe într-o țară majoritar ortodoxă. Nu ne referim aici la promovarea unui produs editorial printr-o campanie publicitară mediatică, ci la spațiile alocate în ziare și reviste pentru promovarea unei cărți prin publicarea unor cronici literare sau articole de opinie. Or, apariția unor lucrări de excepție pentru Ortodoxie, precum cele ale lui V. Lossky, L. Uspensky sau chiar studiul strălucit al maestrului Sorin Dumitrescu despre bisericile-chivot ale lui Petru Rareș, au trecut aproape neobservate de mass-media românească și aceasta în condițiile în care nu poate fi invocată lipsa de target (cititorii interesați de Ortodoxie).

Anul acesta, una dintre cele mai importante edituri din țară, Polirom, a inițiat o intensă campanie mediatică pentru promovarea ultimei cărți a scriitorului ieșean Dan Lungu - „Cum să uiți o femeie“. Această carte are un conținut cel puțin provocator. Un ziarist, Andi, tipul anti-eroului, învață să se acomodeze cu realitatea dureroasă a despărțirii de prietena sa, Marga. Trimis să facă un reportaj pentru ziarul său, Andi se duce la o biserică neoprotestantă, unde se întâlnește cu un fost coleg de facultate. Prin el, Andi face cunoștință cu un pastor, Set, întruchiparea vocației religioase. Ce urmează este ușor de intuit, romanul neprezentând prea multe cifruri: Andi, încercând să uite eșecul unei iubiri, trece printr-o convertire religioasă. Pentru a prezenta această convertire, una dintre strategiile lui Dan Lungu este cea a punerii în paralel a două comunități, strict delimitate: cea ortodoxă și cea neoprotestantă. Rezultă clar din această carte că ortodocșii sunt intoleranți, violenți, agramați, preoții sunt veroși, needucați, interesați doar de cele lumești, în timp ce mica, dar inimoasa comunitate neoprotestantă este întruchiparea harismatică a Bisericii primare. Ba mai mult, ortodocșii nici măcar nu sunt creștini, ci păgâni - datorită tradițiilor moștenite -, iar adevărații creștini - cel puțin așa reiese din scriitura domnului Lungu - sunt neoprotestanții. Iată și un citat: „Bunicul a fost închis, alături de alți pocăiți din întreaga țară. Dintre toți deținuții scoși la muncă, creștinii erau singurii care nu erau păziți... Legionarii în frunte cu un preot i-au vânat sistematic“ („Cum să uiți o femeie“, Polirom, Iași, 2009, pp. 282-283). Într-un alt episod, ni se oferă o mostră de intoleranță ortodoxă și de bună cunoaștere a firii țăranului român: în drum spre o înmormântare neoprotestantă care trebuia să aibă loc într-un sat, neoprotestanții sunt atacați de un grup de români. Iată o mostră din dialogul „spumos“ închipuit de Dan Lungu: „... v-am spus să vă cărați acasă... Satanelor! - Lăsați-ne să trecem. Nu v-am făcut nimic!... Suntem niște creștini care vor să meargă la o înmormântare. Asta e tot... - Crucea mamii voastre! Voi sunteți creștini? Se înfurie cel mai în vârstă. Satane sunteți, nu creștini!“. Apoi, „creștinii“ sunt bătuți de ortodocși, autorul neomițând pigmentarea acțiunii cu un neaoș „F...-vă-n dumnezeii mamii voastre de scârbe!“ adresat neoprotestanților (Ibid., pp. 326-328). Iar ca scena să atingă apoteoza, dâra de praf lăsată de caii ortodocșilor bătăuși aduce aminte unui neoprotestant de un film al lui... Tarkovski. Sublim. Mai adăugăm faptul că în carte sunt inserate copios citate din ceea ce pare a fi un manual de „evanghelizare“ și putem folosi cu încredere o expresie a autorului pentru a caracteriza acest roman: „o experiență ca un imens măr otrăvit“ (p. 219).

Așadar, avem o carte antiortodoxă promovată intens și nimeni nu a avut ceva de comentat. Dar dacă ar fi fost vorba de o convertire la Ortodoxie, ce editură ar fi publicat-o, cu excepția celor de „profil“? Poate singurul roman românesc având drept subiect o convertire la Ortodoxie, scris de un scriitor laic, romanul „Lucrarea“, de Cornel C. Ciomâzgă, a beneficiat doar de mediatizarea Ziarului „Ziua“. Asta în condițiile în care „Lucrarea“ a beneficiat de mai multe ediții și este scrisă într-un spirit irenic, fără atacuri la adresa altor confesiuni. Concluziile le lăsăm la latitudinea cititorilor.