Am lăsat în urmă 20 de zile și avem dinainte încă 20. Nici mult și nici puțin. Una înseamnă 20 de zile de spitalizare și alta 20 de zile de excursie în locuri dorite. Noi așa gândim. Pentru Dumnezeu însă nu este deloc așa. Duminica pe care avem să o parcurgem este Duminica Crucii și dovedește, o dată în plus, inteligența pedagogică a Bisericii. La marginea greului cotidian ea nu pune, prin post, o altă greutate pe sufletul nostru. Dovada? Ne pune la îndemână Crucea. Ca un toiag al lui Aaron înflorit în mijlocul pustiei de credință în care însetăm și flămânzim. Contrar opiniei că am fi sătui. Ne dăruiește Biserica amintirea Crucii ca o construcție de sprijinire a efortului de a merge mai departe. Fără să privim înapoi cu mânia neîmplinirii. Cu frustrarea că nu am postit cum se cuvine ori cum am visat. Postul nu este despre cum visăm, ci cât putem să împlinim din ceea ce ni se propune drept potrivire a firii noastre pe alungirea luminoasă a Crucii peste noi. 

Am aflat un text pe care aș vrea să vi-l așez la suflet. Este din Hans Urs von Balthasar – unul dintre cei mai sinceri teologi moderni, un gânditor deschis și înțelepțit de viață – și sună cam așa:  „Prin natura sa, omul este religios, un căutător al Absolutului. Calea i-a fost lăsată inițial lui. Ceea ce nu înseamnă că Dumnezeu l-a expus încă de la creație sau că l-a abandonat după plecarea sa, ci mai degrabă că Dumnezeu rămâne ascuns și îi acordă omului spațiul său de libertate. Căile pe care omul și le deschide către Dumnezeu nu pot fi altfel decât într-o formă umană”. (vol. Simplitatea Creștină, Galaxia Gutenberg, 2025, p. 11). Am reținut în primă fază frumusețea adâncă a unei afirmații: „Dumnezeu rămâne ascuns și acordă omului spațiul său de libertate...” și mi-am adus aminte că zilele trecute am văzut cum Sfinții Efrem Sirul și Simeon Noul Teolog ne-au „tradus” în metafore astfel de realități legate de darul și spațiul libertății dăruite omului de către Dumnezeu. În lipsa acestui dar omul este măcinat de moarte, de iluzia binelui, de ratarea veșniciei. O vedem. O simțim. O identificăm în analize serioase ori în simple remarci cotidiene. Fără libertate, nici postul nu este post și nici purtarea Crucii nu mai este împlinirea unei rugăminți dumnezeiești – „de voiește cineva să vină după Mine...” e o rugăminte între persoane care se iubesc și se admiră reciproc, iar nu condiția unei exigențe de supunere oarbă – ci oropsitoarea corvoadă a sclavului care nu se vrea eliberat. Suntem așadar, la jumătate de urcuș către Golgota, dinaintea unei libertăți asumate dumnezeiește. Hristos Iisus, Fiul Tatălui, Dumnezeu-Omul primește să poarte Crucea în libertatea asumării de dragul izbăvirii noastre din robia celui rău, dar și din plasa metehnelor și păcatelor noastre. 

Balthasar leagă libertatea de exercițiul simplității creștine. Scrie el: „Misterul simplității creștine se dezvăluie din faptul că ea nu are nicio legătură cu prostia omenească, așa cum arată porunca lui Iisus: Fiți înțelepți ca șerpii și simpli ca porumbeii” (Matei 10, 16), iar ambele în același timp, ceea ce arată că simplitatea este protejată de propria ei înțelepciune în toată lipsa ei de apărare, căci aceste cuvinte vin în continuarea celor precedente: „Iată, Eu vă trimit pe voi ca pe niște oi în mijlocul lupilor”. Or, dacă aceste oi behăitoare ar afișa acum o înțelepciune învățată de la lupi, pentru a se afirma cu viclenie în mijlocul lor, ar fi curând terminate; ele nu-și pot exercita înțelepciunea decât ca pe ceva specific simplității lor – așa cum îi este proverbial caracteristică șarpelui (Facere 3, 1) – la fel cum timiditatea îi este caracteristică unui copil. Ele nu pot ghici de la sine cum să realizeze această simplitate, ci doar privindu-l și ascultându-L pe Păstorul al Cărui glas îl cunosc” și care „Își dă viața pentru oile Sale” (op. cit, p. 8). Limba traducerii Scripturii în spațiul românesc a acceptat în locul cuvântului simplitate pe acela de nevinovăție. Pare că se potrivește și mai bine în contextul descris de teologul occidental și convine, oarecum, mai bine întăririi ideii noastre. Omul doar nevinovat este simplu și nu întotdeauna omul simplu este nevinovat. O virtute precedă unei configurări de persoană și nu altcum. 

Pentru trăirea ortodoxă spațiul libertății crește cu cât apropierea de Hristos a sufletului nostru crește. Cu cât suntem mai lipiți de Hristos cu atât suntem mai liberi, pentru că El este Ușa, adică ieșirea noastră de salvare. În fața momentelor dramatice din incendiile ultimilor ani – din țară și de aiurea – am învățat cu moarte importanța unei uși ce nu se închide dinaintea exodului furibund al omului, al oamenilor. Hristos ne învață că El ca Ușă se deschide mereu spre locul pășunii în care oile rămân oi fără să se rușineze cu frică dinaintea urletelor lupilor de dincolo de ușă. Noi știm că doar pe noi ne primește Hristos, nu și pe vrăjmașul omului. Că Îngerii Săi țin pragurile sus ca să intrăm la Împăratul Măririi fără ca în urma noastră să se strecoare vrăjmașii vieților noaste și ucigașii nemuririi. 

Acesta este spațiul nostru de libertate. Sătul de doctrine și impregnări în apa dulceagă a ideologiei, omul creștin înțelege că nu există libertate fără Cruce, pentru că nu există libertate fără Jertfă. Postirea este un spațiu de dobândire a Libertății. Pentru că ea ne arată limita între omul și animalul din noi, între chip al slavei și asemănarea slavei deșarte. Crucea, de a cărei teologie aplicată n-avem cum scăpa în viața duhovnicească, ne dovedește mereu că Libertatea este asumată în formă umană, după ce Dumnezeu-Omul a eliberat-o de semn al sclaviei și a dăruit-o ca simbol al Învierii.