Părintele Tadei/ În anul 1932, am plecat la mănăstire, pentru că am crezut că nu voi trăi mai mult de cinci ani, cum îmi spuseseră doctorii. Slavă Domnului, am fost îndrumat spre Mănăstirea Milkovo, unde se aflau 30 de Ruşi.

Erau multe suflete evlavioase acolo şi m'au deprins cum să mă rog cu Rugăciunea lui Iisus. Mi-au dat mătănii şi m'au îndrumat să spun: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pre mine, păcătosul!"

Pentru că am crezut că nu voi trăi mai mult de cinci ani, m'am ru­gat neîncetat. Şi, într'o bună zi, am auzit în lăuntrul meu cum se rosteşte de la sine rugăciunea neîncetată, Rugăciunea lui Iisus - lu­crez, mănânc şi aud în lăuntru neîncetat rugăciunea! Şi o bucurie m'a luminat, o bucurie negrăită şi o pace de necrezut! M'am minun­at cum am ajuns un alt om. Nu ştiam ce mi se întâmplase. Totul era paşnic, liniştit, bine, cu o bucurie de necrezut. Şi vedeam că nimeni nu mă putea jigni, iar mai înainte, îndată ce mi se făcea un reproş, pe dată mă tulburam. Acum vedeam că nimeni nu mă putea jigni, nici măcar stârni să-i spun: „Mi-a ajuns, am să te încing acum!" Ce stare aleasă, pe care numai Domnul o poate dărui! Aşa e starea îngerilor şi a sfinţilor.

Starea celor ce dobândesc harul fără de plată este starea îngerilor şi a sfinţilor, pentru că atunci sufletul e călăuzit prin Duhul Sfânt şi nu mai are gânduri lumeşti. Dar nici nu poţi să gândeşti - ştii cum se gândeşte, tot ce trebuie, dar nu poţi; vrei, dar nu se poate, de-a dreptul cu neputinţă! Adică Duhul Sfânt luminează atunci şi nu mai sunt în el lucruri rele.

(Stareţul Tadei de la Mănăstirea Vitovniţa, Pace şi bucurie în Duhul Sfânt, Editura Predania, Bucureşti, 2010, p. 210)