Și tot acela ce aude cuvintele Mele acestea, şi nu le face pre ele, asemăna-se-va bărbatului nebun, carele şi-a zidit casa sa pre nisip.

Mergem duminică de duminică la Biserică, postim, facem milostenie după putință, ne îngrijim de pomenirea celor adormiți, ne spovedim, ne împărtășim, ne facem pravila…Și totuși, la cea mai mică furtună (necaz, supărare, durere, nereușită, dez-amăgire, boală), temelia credinței și credincioșiei noastre se clatină atât de tare încât ne asemănăm celui care și-a zidit casa pe nisip. Și începem să ne întrebăm: de ce Doamne, de ce tocmai eu, de ce tocmai mie, cu ce-am greșit? Și asta pentru că ne rezumăm la a împlini doar formal unele aspecte ale credinței noastre. Ne mulțumim să ne împăcăm conștiința că am făcut-o și pe asta..că, deh, alții nici atât nu fac.

Iar toate acestea, împlinite doar formal, fără ca prin ele să ne zidim o relație vie cu Hristos, nu pot nicicum să ne hrănească cu viața și puterea care ar putea deveni temelia de neclintit a credinței noastre. Și asta pentru că nu căutăm în mod real a ne asemăna cu Hristos în toate, în gândire, în reacții, în purtare. Părintele Sofronie spune că dacă Fiul Tatălui S-a întrupat, atunci este limpede că viața lui Hristos, toată înfățișarea Lui, este pentru noi o descoperire a gândului cel mai înainte de veci al lui Dumnezeu pentru om. Și atunci viața noastră va fi plină de tâlc, plină de binecuvântarea lui Dumnezeu. Până și în cea mai grea suferință vom trăi prezența lui Hristos. Și atunci nimic nu va mai fi fără sens în viața noastră.

Și totuși, cum putem zidi o relație vie cu Domnul? Toată această materie care ne înconjoară și ne susține viața, ne silește să dăm prea multă atenție la tot ce este pământesc. Și necontenita apăsare a celor de zi cu zi ne stinge mintea, și ea devine mai puțin simțitoare față de ceea ce noi înșine pronunțăm și facem. De sute de ori, de mii de ori, repetăm „Tatăl nostru”, dar oare trăim noi cu această conștiință? Sau cum trăiește inima noastră cuvintele „Împărate Ceresc, Mângâietoriule, vino și sălășluiește întru noi”?

Noi uităm că suntem moștenitorii celei mai mari și mai prețiose tradiții. Părintele Sofronie ne arată că părinții noștri ne-au învățat cum să depășim nimicurile de zi cu zi și, mai ales, cum să încheiem o legătură neîntreruptă cu Dumnezeu. Orice lucrare de-a noastră, spune părintele, prin rugăciune noi o prefacem într-o împărtășire duhovnicească cu Dumnezeu. Trezindu-ne, ne rugăm lui Dumnezeu: „Scoală-mă cu puterea Ta, cu harul Duhului Sfânt, spre lucrare duhovnicească; ca niciun lucru materialnic să nu-mi stingă simțul prezenței Tale, Dumnezeul meu!” Începem să ne îmbrăcăm, și zicem: „Doamne, tu vezi că sunt gol de tot ce este cunoaștere a adevărului Tău. Rogu-mă Ție, nu mă lăsa gol, ci mă îmbracă cu lumina cunoașterii Tale, Cela ce locuiești în lumina cea neapropiată!” Începem să ne spălăm: „Doamne, spală toată toată întinăciunea de pe întreg trupul vieții mele în lumea aceasta.” Ne spălăm ochii și zicem: „Dă-mi ochi să văd Împărăția Ta, Lumina Ta.” Deschizând ușa, zicem: „Ușa pocăinței deschide mie, Dătătoriule de viață, că mânecă duhul meu către Tine, Dumnezeul meu”. Și așa în toată vremea.

În felul acesta se preschimbă cele de toate zilele ale noastre, cele pline de trudă, osteneală, plictis, urât, nedumeriri, suferințe. Iar dintre suferințe, cea mai importantă este necunoașterea: „Ceea ce trăiesc eu, nu este Lumina Dumnezeirii, ci Tu dăruiește-mi Lumina cunoașterii Tale!” Printr-o asemenea rugăciune ieşim din conversaţia cu vrăjmaşul şi intrăm în conversaţie cu Însuşi Dumnezeu. Iar dacă tot mereu conversăm cu Dumnezeu, atunci, bineînţeles, Dumnezeu devine cuprinsul vieţii noastre.