Una dintre categoriile lumii noastre create de Dumnezeu este depărtarea și reversul ei, apropierea. Trăim într-un spațiu în care persoanele și lucrurile de lângă noi formează un univers restrictiv, care înseamnă obligatoriu că alte persoane și lucruri nu pot avea privilegiul de a fi la fel de aproape. Spațiul din jurul nostru e limitat de materie, iar lucrurile care se depărtează de noi se văd tot mai mici și tot mai multe. Viceversa, toate persoanele și obiectele proxime nouă sunt tot mai puține, pe măsură ce se apropie, și tot mai mari.

Cuvintele de mai sus nu sunt tocmai o demonstrație de așezare a obiectelor în spațiu, din curricula clasei a doua primare. Sunt un pretext pentru a ne gândi puțin la ceea ce înseamnă depărtarea pentru noi, din punct de vedere spiritual, chiar dacă implică realități materiale. Căci spațiul este materie așezată în limite semnificante spiritual, sau mai bine zis o casă a materiei, orientată și structuată tridimensional.

Acest gând mi-a venit când am văzut câteva fotografii pe net cu locuințe dintr-un cartier sărac din Nigeria, țară care în ultimii 20 de ani a cunscut o explozie demografică fără precedent și care numără acum peste 150 de milioane de suflete. Casele de acolo erau atât de mici, de lipite între ele și atât de insalubre, încât ar fi stârnit fiori în locatarii garsonierelor comuniste de la noi. Și această realitate nu e singulară: un prieten care a vizitat India îmi spunea cât de mare e înghesuiala în țara umedă și caldă în care mai bine (mult) de un miliard de oameni își contruiesc viața pământească. Și contiunuați cu Mexico City, Cairo etc.

Așadar depărtarea este relativă. În Beijing, un tip care locuiește la 1 km de tine e foarte departe, te despart mii de locuințe de el, dar la Borca, pe Valea Bistriței același tip e vecin bun, căci nimic nu te desparte de el decât pădurea și singurătățile.

Consecințele depărtării pentru viața noastră sunt uriașe. Construcția în sine a lumii noastre cerebrale elimină realitățile pe care nu le vedem, le depozitează în memorie, le pune în raftul trecutului sau al neimportantului. Acest lucru se poate vedea la copiii mici pentru care lucrurile care nu se văd încetează să existe. Acum înțeleg într-adevăr rațiunea pentru care copila mea de un an plângea sfâșietor de câte ori plecam din casă: pentru ea, despărțirea de o oră era ca o dispariție definitivă, orice plecare era o mică moarte. În nevinovăția ei, copila își punea sufletul în cei din jur, iar plecarea lor echivala ca o sfâșiere lăuntrică imensă.

Situația țării noastre în ultimele decenii a demonstrat cât de nocivă poate fi depărtarea pe principii financiare, câte zeci de mii de familii s-au destrămat prin plecarea unui membru în străinătate pentru un ban în plus, câți copii au înțeles depărtarea și absența părinților ca un preludiu la absurdul existenței. Căci depărtarea este în definitiv absență, fiind o realitate personală până la urmă.

Eram acum câțiva ani la un congres internațional în Marea Britanie, și la un moment dat, un preot anglican din Bangladesh a prezentat un documentar cu dezastrul din țara sa, cu zecile de mii de morți datorită inundațiilor, foametei, sărăcie extreme, bolilor nemiloase, și a făcut un apel la toți cei prezenți pentru un ajutor. Privind imaginile cutremurătoare, pe fețele plictisite ale profesorilor de liturgică creștină din întreaga lume am citit o vagă aprobare și un firav sentiment de compătimire. Mai târziu, un ecologist dotat cu persuasiune a cerut ajutor financiar pentru salvarea unei specii de bufniță britanică, pe cale de dispariție. La sfârșitul zilei am întrebat așa într-o doară, câți bani s-au strâns pentru cele două cauze. Și am rămas surprins să constat că bufnița deranjată de gazele de eșapament era de zece ori mai bogată decât milioanele de nefericiți din Bangladesh. „E departe, ce treabă am eu cu asta, să se apuce de muncit”, sunt doar câteva dintre scuzele absurde ale celor care confundă depărtarea fizică cu absența și cu moartea.  

Românul are o vorbă: ”ochii care nu se văd se uită”. Un proverb ingrat, dar de o eficiență malefică semnificativă în lumea creată. Oamenii au nevoie de confirmare a iubirii, de prezență a ființei iubite, de cuvintele ei.

Mântuitorul și-a început Evanghelia cu aceste cuvinte: ”Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor!” cuvinte luate de la marele Ioan, ca semn al proorociei acestuia și al smereniei dumnezeiești. Mulți au interpretat acest cuvânt în cheie temporală, ca o vestire a vremurilor de pe urmă, ca o strigare a apocalipsei. Hristos însă ne lămurește: ”Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru”. Așadar această apropiere a Împărăției este una calitativă, imperiul dumnezeiesc ne este accesibil, porțile cerului s-au deschis cu alte cuvinte.

În Împărăția lui Dumnezeu nu există depărtare, distanță, căci totul este urcuș ontologic din slavă în slavă, totul ne este aproape, ba mai mult totul ne este interior, căci am asumat lumea în noi și o purtăm în mod unic spre Dumnezeu. Acesta este înțelesul puterii de har a sfinților, care cutreieră lumea cu rugăciunile, ajută simultan mii de oameni, vindecă bolile de pe emisfere diferite. Ei sunt prezenți în cer la Liturghia veșnică, străjuiesc atenți moaștele lor, cutreieră spitalele și ascultă acatiste, stau alene aproape de patul vreunui suferind, urlă în mintea unuia care trece linia de tramvai fără să se asigure, dansează liturgic la vreun botez al unui copil care le poartă numele.

Sfinții au prin energia necreată a lui Dumnezeu o locație luminoasă, asemănătoare cu ubicuitatea lui Dumnezeu, capabili să asculte rugăciunile tuturor.

Iubirea este singura realitate de pe pământ care umple distanțele, anulează imensitatea spațiului, prezentifică persoana iubită în suflet, aduce aproape luminile inimii prin minte și învăluie intervalurile în bucuria conviețuirii. Latitudinea inimii este una cerească, tainică, care nu răspunde compasului, ci intensității focului interior. Prin aceasta, iubirea este o metaforă a raiului, taina pământească a cerului și proorocia Împărăției lui Dumnezeu, Care este Iubire. Fiul risipitor era plecat într-o țară îndepărtată ontologic, într-alt regn spiritual, în țara străină a păcatului.

Sfințenia este tocmai simțirea duhovnicească a lui Dumnezeu în proximitatea infinită a inimii tale, și simțirea celorlalți nu în jurul tău, ci în suflet, frați ai aceleiași umanități suferinde de maladia morții. Și începutul adevăratei percepții a realității ar putea veni cu afirmația: totul e aproape, totul e în noi, totul contează pentru mine și pentru toți.