Citisem de aceeași autoare – preoteasă ortodoxă din Alaska, misionară în Kenia o vreme și acum bucătăreasă pentru 50-300 de nevoiași – Papucii lui Spiridon (publicată tot de Doxologia) și mă lăsasem purtat de forța curată a istorisirii. De data aceasta însă nu pot să nu vă fac părtași lecturii.

Povestea începe prin 1522, la al doilea atac asupra Rodosului, când un copil Marcu – ce purta pe suflet moartea fratelui său Ilie în valurile unei după-amiază ce trebuiau să fie de joacă și râs – este așezat în mijlocul vâltorii stârnite de atacul lui Soliman Magnificul asupra insulei-cetate. Fiu de secretar al cetății și al unei mame grațioase și pline de harisma aceea unică a mamelor din veșnicie în veșnicie de a-și înțelege copiii. Frate Irinei, o fragilă făptură, motiv de emoție și drag. Sub valurile atacurilor prelungite ale otomanilor – pe care tare-i mai iubim prin seriale la modă- luptătorii din Rodos- catolici și ortodocși deopotrivă – încep să piardă teren și într-un astfel de moment, primind un bilet ce trebuie transmis de urgență tatălui – și care se va dovedi un mare „fake” cum i-am spune azi – Marcu ajunge dincolo de zidurile cetății, rănit, hămesit și hăituit. Doar întâlnirea cu trei monahi cu totul minunați- veți citi și veți înțelege, Cosma, Ignatie și Nestor fiind ei – va face din viața sa o viață de curaj și iertare. Cheia poveștii stă nu doar în faptul că Marcu, însoțit de călugări, își caută părinții după trup la Ierissou – portul Athosului – ci și că întorși în Rodos dintr-un maldăr de icoane una rămâne strălucitoare: aceea Sfântului Fanurie! Străbat cetățile Cretei și Eladei continentale fără să afle nimic despre viața acestui sfânt care-i devine însinguratului și auto- osânditului Marcu icoană de curaj și viață schimbată. Veți citi și veți înțelege!

Ceea ce trebuie să știți este că nici azi nu avem date prea multe despre Fanurie. Autoarea scrie: „Călugării au căutat în lung și-n lat pe cineva să le spună povestea Sfântului misterios, dar nimeni nu auzise de el. Un episcop care mai târziu a văzut icoana a afirmat că este suficient că ea există, căci fie un om știa istoria Sfântului, fie acea icoană fusese în chip minunat și lăsată să o poată găsi călugării. Episcopul l-a canonizat pe Sfântul Fanurie, iar ziua lui de prăznuire este 27 august, ziua în care a fost descoperită icoana” (p. 215). Icoana lui se află astăzi în Cetatea Rodosului, într-o biserică ridicată pe locul unde o aflaseră călugării. Taina lui merge mai departe.

A, și să nu uit. Cartea are și rețeta unei prăjituri speciale care este închinată Sfântului, aflător de lucruri pierdute dar și izbăvitor de foame, și se numește fanuropita (tradus liber ar fi: pita lui Fanurie, nu?). Și da, e cu gust de portocale. Și mireasmă de mare...